Avantaj... Marlowe

1

Pe ușa cu geam jivrat e o placă scrisă cu litere negre, scorojite: Philip Marlowe…Birou de Cercetări. O ușă destul de jalnică, la capătul unui coridor la fel de jalnic, în genul de clădire ce fusese nouă pe vremea când camerele de baie îmbrăcate complet în faianță au constituit baza civilizației. Ușa e încuiată, alături însă e o alta, cu același anunț, dar neâncuiată. Intrați – înăuntru nu‑s decât eu și o muscă mare, albastră. Dacă sunteți însă din Manhattan, statul Kansas, vedeți‑vă mai bine de treabă.

*

Era într‑o dimineață de vară, limpede și luminoasă, cum sunt în California primăvara timpuriu, înainte de‑a se lăsa ceața groasă. Ploile au încetat. Dealurile sunt verzi, iar dincolo de colinele Hollywood‑ului se văd munții înalți, acoperiți cu zăpadă. Magazinele de blănuri își fac reclama anuală pentru solduri. Bordelurile specializate în fecioare de șaisprezece ani merg strălucit. Iar pe Beverly Hills au început să înflorească arborii de jacaranda.

Pândeam de cinci minute musca albastră și așteptam să se așeze. N‑avea chef să ia loc. Prefera să se rotească și să cânte prologul la Pagliacci. Ridicasem puțin pliciul și eram gata. Pe colțul biroului se întinsese o pată luminoasă de soare. Știam că mai devreme sau mai târziu musca avea să aterizeze acolo.

La început, nici n‑am văzut‑o când s‑a așezat. Bâzâitul a încetat. Uite‑o. Atunci a sunat telefonul.

Am întins mâna stângă încet și cu răbdare. Am ridicat ușor receptorul și am șoptit:

— O clipă, vă rog.

L‑am lăsat apoi cu grijă pe sugativa cafenie. Musca era încă pe colțul biroului, lucioasă, albastră‑verzuie și plină de păcate. Am tras adânc aer în piept și‑am plesnit‑o. Rămășițele ei au traversat jumătate din încăpere și‑au căzut pe covor. M‑am apropiat, am apucat‑o de aripa întreagă și i‑am dat drumul în coșul de hârtii.

— Mulțumesc c‑ai așteptat – am spus la telefon.

— Domnul Marlowe, detectivul?

Era o voce ca de fetiță, vorbind cam repezit. Am răspuns că‑i domnul Marlowe, detectivul.

— Cât ceri pentru serviciile dumitale, domnule Marlowe?

— Ce fel de servicii? Vocea se înăspri puțin.

— N‑aș prea vrea să‑ți spun la telefon. E… e foarte confidențial. Dar mai înainte de a‑mi pierde vremea venind până la biroul dumitale aș dori să‑mi fac o idee…

— Patruzeci de dolari pe zi, plus cheltuielile. Afară de cazul când e o afacere retribuită global.

— Mult prea mult — spuse vocea stins. înseamnă să mă coste sute de dolari, iar eu n‑am decât un salariu mic și…

— Unde ești?

— Într‑un drugstore[1]. Chiar alături de biroul dumitale.

— Puteai să economisești cinci cenți. Liftu‑i pe gratis.

— Ce… Ce‑ai spus? I‑am repetat.

— Urcă să te văd cum arăți. Dac‑ai intrat într‑o încurcă­tură din cele cu care mă ocup eu, pot să‑ți dau un sfat foarte bun…

— Ar trebui să mă informez mai întâi asupra dumitale – răspunse vocea fetiței pe un ton foarte ferm. E o chestiune extrem de delicată, extrem de personală. N‑o pot discuta chiar cu oricine.

— Daca‑i atât de delicată, ai face bine să te adresezi unei detective.

— Dumnezeule, nici n‑am știut că există! Pauză. Nu cred că o detectivă m‑ar putea ajuta. Vezi, domnule Marlowe, Orrin trăia în mijlocul unor oameni foarte răi. Așa cel puțin mi‑am închipuit. Administratorul pensiunii e o persoană extrem de neplăcută. Miroase a băutură.

Dumneata bei, domnule Marlowe?

— Fiindcă veni vorba…

— Nu cred că țin să apelez la serviciile unui detectiv care consumă băuturi alcoolice, indiferent ce fel. Nu accept nici măcar tutunul.

— Ai să fi mulțumită dac‑am să cojesc o portocală? I‑am surprins indignarea la capătul firului.

— Ai putea, cel puțin, să vorbești ca un gentleman.

— Ce‑ar fi să încerci la Clubul Universității? Am auzit că le‑au mai rămas câțiva gentlemen‑i, deși nu sunt sigur c‑au să ți‑i dea pe mână – i‑am răspuns și‑am închis telefonul.

Era un prim pas în direcția cea bună, dar insuficient. Ar fi trebuit să fi încuiat ușa și să mă fi ascuns sub birou.