Crimă de mântuială

1

Portarul de la Kilmarnock măsura un metru nouăzeci în înălțime. Purta uniformă albastru-deschis, iar mănușile albe făceau ca mâinile să-i pară enorme. A deschis portiera taxiului galben cu gesturi blânde, de fată bătrână mângâind o pisică.

Johnny Dalmas a coborât, s-a întors spre șoferul roșcat și i-a spus:

– Mai bine mă aștepți după colț, Joey.

Șoferul a încuviințat în tăcere, și-a așezat mai bine scobitoarea în colțul gurii și, dintr-o expertă răsucire de volan, a mutat mașina din zona pentru descărcat și încărcat marfa, marcată cu alb. Dalmas a traversat trotuarul însorit și a pătruns în holul vast și răcoros al hotelului Kilmarnock. Covoarele erau groase, călcai neauzit pe ele. Băieții de serviciu stăteau cu brațele încrucișate, iar cei doi recepționeri din spatele biroului de marmură aveau un aer de austeritate.

Dalmas s-a îndreptat spre coridorul liftului și a intrat în cabina lambrisată:

– La capăt de linie, te rog.

La ultimul etaj era un mic hol liniștit, cu trei uși, câte una pe un perete. Dalmas a mers la una din ele și a apăsat butonul soneriei.

I-a deschis Derek Walden. Avea în jur de patruzeci și cinci de ani, poate mai mult, o claie de păr grizonant și un chip atrăgător, cu alură de chefliu etern, care începea să se buhăiască. Purta halat cu monogramă și ținea în mână un pahar plin cu whisky. Era cherchelit.

– A, tu erai. Hai în’untru, Dalmas, l-a invitat el cu o voce răgușită și morocănoasă.

S-a întors în apartament, lăsând ușa deschisă. Dalmas a închis-o și l-a urmat într-o cameră lungă, cu tavan înalt, balcon la un capăt și un rând de uși vitrate pe partea stângă. Apartamentul era dotat și cu o terasă.

Derek Walden s-a așezat pe un scaun maro cu auriu de lângă perete și și-a întins picioarele pe un taburet. A plimbat lichidul prin pahar, urmărindu-i rotirea.

– La ce te gândești? l-a întrebat el.

Dalmas l-a privit puțin iritat. I-a răspuns după o clipă:

– Am trecut pe-aici ca să-ți spun că renunț la slujba pe care mi-ai oferit-o.

Walden a dat băutura pe gât și a așezat paharul pe un colț al mesei. A scotocit după țigări, a dus una la gură, dar a uitat s-o aprindă.

– Se’ios?

Vorbea împleticit, dar pe un ton indiferent.

Dalmas i-a întors spatele și a mers la una din ferestre. Era deschisă, iar copertina de pânză flutura în exterior. Traficul de pe bulevard se auzea doar ca un murmur.

– N-am ajuns nicăieri cu ancheta – asta din cauză că tu nu vrei să ajungem undeva. Tu știi de ce ești șantajat, nu eu. Cei de la Eclipse Films sunt interesați pentru că au vârât o căruță de mălai într-un film pe care l-ai făcut.

– La naiba cu Eclipse Films! a zis Walden cu jumătate de gură.

Dalmas a clătinat din cap și s-a răsucit pe călcâie.

– Nu și din punctul meu de vedere. Riscă să piardă, dacă dai de-o belea din care amatorii de autoreclamă nu te mai pot scoate. M-ai angajat pentru că așa ți s-a cerut. A fost o pierdere de timp. N-ai cooperat nici o secundă.

Walden a replicat nervos:

– Mă ocup de treaba asta în felul meu și n-o să dau de nici o belea. Fac ce târg am chef – când pot să cumpăr ceva care se lasă cumpărat… Sarcina ta e să-i convingi pe ăia de la Eclipse să creadă că situația e sub control. Clar?

Dalmas a înaintat până în mijlocul camerei. Și-a proptit mâna pe masă, lângă o scrumieră plină ochi cu mucuri mânjite cu ruj roșu-închis. Le-a aruncat o privire absentă.

– Mie nu așa mi s-a explicat, Walden, a rostit el, cu răceală în glas.