Misterul crimelor de la Little Fawn Lake

1

Treloar Building era, sau este pe Olive Street, aproape de Strada 6, în partea de apus a orașului. Trotuarul din fața clădirii fusese din dale de asfalt alb și negru. Muncitorii le scoteau pentru a le da guvernului[1], iar un tip palid și fără pălărie, cu mutră de intendent de bloc, privea operația cu aerul că-l doare inima.

Am trecut de el, apoi printr-un pasaj cu magazine specializate am intrat într-un hol vast, decorat în negru și auriu. Compania Gillerlain se afla la etajul șapte, în partea dinspre stradă, în dosul unor uși duble de sticlă cu margini de culoarea platinei. Biroul de primire avea pe jos covoare chinezești, pereți zugrăviți într-un argintiu tern, un mobilier complicat și plin de unghiuri, pe piedestale, mici sculpturi abstracte, lucioase și ascuțite iar într-un colț o groază de fleacuri într-o vitrină triunghiulară. Pe rafturi, pe suporturi, în insule și promontorii de oglindă strălucitoare, vitrina părea să conțină toate felurile de flacoane și de cutii fanteziste făcute vreodată. Se vedeau creme, pudre, săpunuri și colonie pentru orice anotimp și orice ocazie. Parfum în sticluțe înalte și subțiri, ce păreau gata să cadă la o adiere, parfum în fiole minuscule de culoare pastel, legate la gât cu panglici elegante de mătase, ca fetițele la lecția de dans. Obiectul cel mai de preț părea ceva foarte mic și simplu, o sticlă turtită, de culoarea chihlimbarului. Se afla la exact înălțimea privirii și avea mult loc în jur. Eticheta te informa că era „Gillerlain Regal, Șampania parfumurilor”. Hotărât, merita s-o cumperi. Puneai o picătură în gropița gâtlejului și perlele roz purtate de doamne începeau să cadă pe lângă tine ca ploaia de vară.

O blondă micuță și nostimă ședea într-un colț îndepărtat, la un panou telefonic, în dosul unui grilaj și la adăpost de orice primejdie. La un birou plat, pe aceeași direcție cu ușa, ședea o damicelă bine, înaltă, brunetă și subțirică, al cărei nume, judecând după placa gravată solemn pe birou, era domnișoara Adrienne Fromsett.

Era îmbrăcată într-un taior gri-deschis, de lucru, cu o bluză albastru-închis, la care purta o cravată bărbătească tot albastră, dar într-o nuanță mai pală. Marginile batistei împăturite ce-i ieșeau din buzunarul de la piept al taiorului erau atât de ascuțite încât puteai tăia pâine cu ele. La încheietura mâinii avea o brățară, asta fiind singura ei bijuterie. Părul negru pieptănat cu cărare i se revărsa ușor în bucle frumos aranjate. Avea un ten curat ca de ivoriu, sprâncene destul de severe iar ochii mari și negri, lăsau impresia că s-ar fi putut anima la momentul potrivit.

Mi-am pus pe biroul ei cartea de vizită – nu cea cu o mitralieră în colț – și i-am spus că voiam să-l văd pe domnul Derace Kingsley. A aruncat o privire pe cartea de vizită și m-a întrebat:

— Ai întâlnire cu patronul?

— Nu.

— E foarte greu să-l vezi pe domnul Kingsley dacă n-ai aranjat acest lucru dinainte.

N-aveam cum s-o contrazic.

— Care e obiectul vizitei, domnule Marlowe?

— E personal.

— Aha. Domnul Kingsley te cunoaște cumva, domnule Marlowe?

— Nu cred. S-ar putea să fi auzit de mine. Ai putea să-i spui că vin din partea locotenentului de poliție M'Gee.

— Domnul Kingsley îl cunoaște pe locotenentul de poliție M'Gee?

Îmi puse cartea de vizită alături de un teanc de scrisori proaspăt bătute la mașină și cu antetul întreprinderii pe ele. Apoi se lăsă pe spate, își puse un braț pe birou și începu să răpăie discret cu un stilou mic de aur.

I-am rânjit. Telefonista blondă își ascuți urechile și zâmbi ușor și nesigur. Părea glumeață și gata de acțiune, deși nesigură de ea, ca o pisicuță într-o casă nouă unde locatarii urăsc pisicile.

— Sper că da, i-am răspuns. Dar poate că-i mai bine să te duci și să-l întrebi.

Își puse rapid inițialele pe trei scrisori ca să nu arunce cu stiloul în mine. Apoi vorbi fără să mă privească:

— Domnul Kingsley e într-o conferință. Am să-i trimit cartea dumitale de vizită când am să am ocazia.

I-am mulțumit și m-am dus să mă așez într-un fotoliu de crom și piele, mult mai confortabil decât părea la prima vedere. Timpul trecea și se așternu tăcerea. Nimeni nu veni și nu plecă.

Mâna elegantă a domnișoarei Fromsett alunecă peste hârtii și clinchetul surd produs de pisicuța-telefonistă rupea tăcerea de câte ori opera tabloul telefonic.

Mi-am aprins o țigară și-am tras alături o măsuță cu scrumieră pe ea. Minutele pășeau pe vârful picioarelor, cu degetul la gură. Am cercetat încăperea. Greu să-ți faci o părere despre o astfel de întreprindere. S-ar fi putut să câștige milioane sau să aibă poliția în camera din dos, gata să le sigileze seiful ca urmare a falimentului.

După o jumătate de oră și trei sau patru țigări, ușa din spatele biroului domnișoarei Fromsett se deschise și doi bărbați ieșiră dinăuntru, mergând de-a-ndoaselea și râzând. Un al treilea ținea ușa deschisă și îi îndemna să râdă. Și-au dat mâna încântați și primii doi au traversat biroul și au plecat. Cel de-al treilea își abandonă zâmbetul acru de pe față părând a nu fi zâmbit niciodată. Era un tip înalt, îmbrăcat într-un costum gri și nu părea să aibă chef de glumă.

— A telefonat cineva? întrebă el cu o voce aspră și arogantă.

Domnișoara Fromsett răspunse încet:

— Un domn Marlowe vrea să vă vadă. Din partea locotenentului M'Gee. Într-o chestiune personală.

— Nu-l cunosc, se răsti bărbatul înalt.

Îmi luă cartea de vizită, fără ca măcar să se uite la mine și intră înapoi în birou. Ușa se închise de la sine cu un pocnet disprețuitor. Domnișoara Fromsett îmi aruncă un zâmbet trist și dulceag, iar eu i-am răspuns cu o uitătură obscenă. Am mai fumat o țigară și timpul trecu din nou împleticindu-se. Compania Gillerlain îmi devenise dragă la inimă.

Peste zece minute aceeași ușă se deschise din nou și ștabul ieși din birou cu pălăria pe cap, mârâind ceva în legătură cu o vizită la frizer ca să se tundă. O porni pe covorul chinezesc cu un pas atletic și vioi, parcurse cam jumătate distanță până la ușă, apoi făcu stânga împrejur brusc și se apropie de fotoliul meu.

— Vrei să mă vezi? se răsti el.

Măsura peste doi metri și n-avea nimic molatec în persoana lui. Avea ochii de culoarea gresiei cu scântei de lumină rece. Trupul lui masiv umplea un costum gri, de flanel moale, cu dungi albe discrete, pe care îl purta cu eleganță. Aerul lui îți sugera că aveai de-a face cu o persoană dificilă.

M-am sculat de pe fotoliu.

— Dacă sunteți domnul Derace Kingsley, da.