Nimic de vânzare

CAPITOLUL 1

Glasul de la telefon pare tăios și imposibil de contrazis, dar nu înțeleg prea bine ce spune – mai întâi fiindcă țin receptorul invers. Îl pun cu o mișcare nu prea dibace în poziția normală.

— Mă auziți ? Aici e Clyde Umney, avocatul !

— Clyde Umney, avocatul ?

— Dumneata ești Marlowe ?

— Da, cred că da.

Mă uit la ceasul de la mână. E ora șase jumătate dimineața, dar parcă n-am dormit deloc.

— Încearcă să fii politicos, tinere !

— Iertați-mă, domnule Umney, nu mai sunt tânăr. Sunt bătrân, obosit, și n-am în mine nici un strop de cafea. Cu ce vă pot fi de folos ?

— Doresc să te duci la gară la ora opt, când sosește expresul Super Chief. Printre călătoare se află o tânără pe care vreau s-o urmărești până se va stabili undeva. După asta, mă anunți imediat. Clar ?

— Nu.

— De ce ? ! se înfurie el.

— Nu-s prea sigur că pot să îndeplinesc o astfel de misiune.

— Aici e Clyde Um...

Nu-l las să-și termine fraza.

— Opriți-vă sau încep să fac urât. Spuneți-mi mai bine despre ce e vorba. Poate că ar fi bine să vă adresați altcuiva. N-am lucrat niciodată pentru F.B.I.

— Ei... secretara mea, domnișoara Vermilyea, te va căuta peste o jumătate de oră la biroul dumitale. O să-ți dea toate informațiile de care ai nevoie. E o persoană foarte pricepută. Vreau să cred că pot să spun și despre dumneata același lucru.

— Sunt mult mai competent după ce-mi iau micul dejun.

Așa că mai bine spuneți-i să vină aici.

Îi dau adresa mea din Yucca Avenue și îi explic cum se ajunge.

— Unde anume ?

— Foarte bine, zice el cu inima îndoită, dar să nu uiți niciodată că femeia respectivă nu trebuie să-și dea seama că o urmărești. E absolut esențial. Afacerea asta mi-a fost încredințată de un important birou de avocați din Washington. Domnișoara Vermilyea are să-ți dea un avans pentru cheltuielile pe care o să le ai și un aconto. Mă bazez pe dumneata. Și hai să nu mai pierdem timpul cu discuții inutile.

— O să fac tot ce pot, domnule Umney.

Pun receptorul în furcă. Reușesc cu chiu, cu vai să mă extrag din pat și fac un duș și mă rad. Tocmai sunt cu nasul în a treia ceașcă de cafea, când se aude soneria.

— Sunt domnișoara Vermilyea, secretara domnului Umney, vestește o voce mai curând acră.

— Fiți bună și intrați ?

Pe legea mea că e o bucățică faină ! E îmbrăcată într-un impermeabil alb, nu poartă pălărie, are părul blond platinat, cizmulițe asortate cu impermeabilul, umbrelă telescopică din material plastic și doi ochi albaștri-cenușiu, care mă sfredelesc de parcă aș fi rostit vreo vorbă nepotrivită. O ajut să-și scoată impermeabilul. Miroase frumos a parfum bun. Picioarele – în măsura în care-mi pot da seama – oferă o priveliște plăcută de admirat. Are niște ciorapi țesuți parcă din pânză de păianjen. Îi privesc picioarele cu destul interes, chiar și când le încrucișează, stând cu țigara în mână și așteptând să-i dau un foc.

— Christian Dior, zice ea citind în mine ca într-o carte. Nu suport niciodată altceva. Vă rog însă să-mi dați un foc.

— Mai purtați însă o grămadă de lucruri astăzi, îi răspund eu și îi aprind țigara.

— Nu-mi place să mi se facă niciodată curte de dimineață.

— Și care e ora care vă convine, domnișoară Vermilyea ?

Mi se acordă cinstea unui surâs mai curând amuzat, pe

urmă scotocește în poșetă și îmi aruncă un plic galben.

— Înăuntru se află tot ce vă trebuie.

— Ei... chiar tot ce-mi trebuie ?

— Ajunge, șmechere ! Știu la ce mă pot aștepta de la unul ca tine. Îți închipui poate că domnul Umney te-a ales ? Câtuși de puțin ; eu sunt aceea. Și încetează să te benoclezi la picioarele mele.

Deschid plicul. Înăuntru se află un altul închis și două cecuri pe numele meu. Pe primul dintre ele, de două sute cincizeci de dolari stă scris : „Aconto la onorariul pentru servicii profesionale”; celălalt e de 200 de dolari : „Avans pentru cheltuielile lui Philip Marlowe”.

— Trebuie să-mi justifici fiecare gologan, mă pune în gardă domnișoara Vermilyea. Băuturile nu se decontează.

Nu deschid încă plicul celălalt.

— Ce-l face să creadă pe Umney că voi accepta o misiune despre care nu știu nimic ?

— O s-o accepți. Nu are de ce să-ți fie frică. Îți dau cuvântul meu de onoare.

— Și mai ce ?

— Mai vorbim noi odată la un pahar într-o seară ploioasă, dacă n-am altceva mai bun de făcut.

— Fie.

Deschid celălalt plic. Înăuntru e fotografia unei femei tinere. Are o nonșalanță naturală sau o mare obișnuință de a poza. Părul e mai curând întunecat, poate roșcovan, frunte înaltă și bombată, ochi cu privire gravă, umerii obrazului înalți, gură mică. Un chip cu trăsături fine, un pic crispate :

în orice caz, nu un chip de femeie fericită.

— Întoarce-o, îmi zice domnișoara Vermilyea.

Pe spatele fotografiei sunt dactilografiate impecabil următoarele informații:

„Nume : Eleanor King. Înălțimea : 1 m. 65. Vârsta : în jur de 29 ani. Părul: brun-roșcat întunecat, ondulat natural. Are ținută dreaptă, vorbește cu o voce egală, pronunță bine fiecare cuvânt. Este elegantă fără ostentație. Machiaj discret. N-are cicatrici vizibile. Ticuri: clipește din ochi; își scarpină
palma de la mâna dreaptă când se enervează. Stângace, dar ascunde asta cu abilitate. Joacă bine tenis, înoată și plonjează la perfecție, rezistă la alcool. Fără cazier, dar are dosar”.

— A fost la închisoare, zic eu ridicând ochii spre domnișoara Vermilyea.

— Nu știu nimic în plus față de ce e scris acolo. Dumneata nu trebuie decât să ții cont de instrucțiuni.

— Nu ține, domnișoară. La 29 de ani, o fată frumoasă ca asta ar trebui să fie măritată. Or, nu văd la mâna ei nici un inel sau alt soi de bijuterii. Asta mă pune pe gânduri.

Aruncă o privire la ceas.

— Mai bine ți-ai bate capul cu așa ceva în drum spre Union Station. Nu mai e prea mult până la venirea trenului.

Se ridică. O ajut să-și pună impermeabilul alb și-i deschid ușa.

— Ai mașină ?

— Da. (În prag se întoarce). E ceva care-mi place la dumneata – nu te dai la femei. Și apoi, ești bine crescut... când vrei.

— Mi se pare jalnic să te dai la femei.

— Dar în același timp îmi și displace ceva la dumneata. Ghicești ?

— Îmi pare rău, n-am cea mai mică idee. Sunt unii care-mi reproșează al dracului simplul fapt de a mă fi născut.

— Nu asta am vrut să spun.

Cobor scara în spatele ei și îi deschid portiera mașinii. Un nenorocit de Cadillac Fleetwood. Îmi face un scurt semn cu capul și o clipă mai târziu o ia din loc.

Urc din nou la mine și azvârl câteva boarfe într-o geantă de voiaj. Nu se știe niciodată când ai nevoie de ele...