Ramas bun pentru vecie

ând l-am întâlnit întâia oară pe Terry Lennox era beat mort într-un Rolls-Royce Silver Wraith aflat în fața barului The Dancers. Paznicul îi scosese mașina din parcaj și era silit să țină portiera deschisă fiindcă picio­rul stâng al lui Terry Lennox se bălăbănea pe afară ca și când tipul ar fi uitat că mai are și așa ceva. Părea tinerel, atâta doar că părul îi era albicios cum sunt oasele bine uscate. Se vedea după ochi că e beat turtă. Altfel însă nu arăta rău, îmbrăcat în smoching și semănând aidoma cu toți papițoii ce-și cheltuiesc banii într-o bombă care doar pentru asta există.

Lângă el era o tipă. Avea un păr de o frumoasă nuanță roșcată, un zâmbet distant și un vizon albăstrui pe umeri care aproape că făcea ca Rolls-Royce-ul să nu se deosebească de altă mașină. Fără să reușească însă. Nici o mașină nu poate să se asemene cu un Rolls.

Tipul de la parcare, cum se întâmplă de obicei, era cam golănos, cu o hăinuță albă și cu numele restaurantului brodat pe piepți cu ață roșie. Tocmai începea să se cam sature.

— Alo, domnu', îi spunea el cam enervat lui Terry, n-ați vrea să băgați piciorușu' ăla în mașină ca să închid și eu ușa? Că altfel o las deschisă și picați afară de tot!

Privirea pe care i-o aruncă fata putea să-l străpungă și să iasă afară de un cot prin partea cealaltă. Și totuși nu-l băgă în sperieți. La The Dancers au destui clienți care să-i trezească la realitate pe cei legănați de iluzii despre influența grămezilor de bani asupra personali­tății omului.

Tocmai atunci intra în parcaj o mașină sport decapo­tabilă – o marcă străină – și din ea ieși un tip care-și aprinse cu bricheta de bord o țigară interminabilă. Purta o cămășuță ecosez, pantaloni galbeni și cizme de călărie.

Se îndreptă către intrarea barului împrăștiind nori de smirnă parfumată, fără să se deranjeze măcar să arunce o privire Rolls-Royce-ului. Îl ignoră ca și când ar fi fost o vechitură. Se opri în capul scărilor care duceau pe terasă și-și înfundă un monoclu în ochi. Fetei îi străfulgera deodată un gând.

— Mi-a venit o idee grozavă, dragă. De ce nu mergem cu taxiul până la tine să scoatem decapotabilul din garaj? E o seară așa de mișto pentru o plimbare de-a lungul coastei până la Montecito. Știu eu acolo niște tipi care dau petreceri afară, lângă piscină.

Băiatul cu părul ca oasele bine uscate răspunse poli­ticos:

— Îmi pare nespus de rău, dar nu mai am automobilul. A trebuit să-l vând.

După cum vorbea n-ai fi zis că a băut altceva decât suc de portocale.

— L-ai vândut, iubițel? Cum adică?

Se îndepărtă de el către marginea mașinii, dar asta nu era nimic față de cât i se depărtase vocea.

— Vreau să spun că am fost silit să-l vând, spuse el. Pentru a avea ce mânca.

— Aa, da.

De data asta parcă nici înghețata nu s-ar mai fi topit în gurița ei. Paznicul îl situa acum pe papițoiul albicios într-o categorie mai accesibilă lui: săracă.

— Uite ce e, neamule, eu am treabă la altă mașină, îi zise el. Ne vedem noi altă dată, eventual.

Și lăsă portiera să se deschidă larg. Bețivanul se ros­togoli și ateriză direct pe asfalt, taman pe fundul panta­lonilor. Așa că m-am apropiat și m-am băgat pe fir. Știu prea bine că-i o greșeală să te amesteci în treburile unui bețiv. Chiar dacă te place și te știe, când se trezește mai întotdeauna îți trage un picior. L-am apucat de subsuori și l-am ridicat în picioare.

— Vă mulțumesc din tot sufletul, spuse el politicos.

Între timp fata trecuse la volan.

— Când se-mbată devine îngrozitor de britanic! spuse ea cu o voce în care răsună cel mai pur oțel inoxidabil. Vă mulțumesc că l-ați prins.

— O să v-ajut să-l așezăm pe bancheta din spate, i-am zis.

— Îmi pare rău, dar am întârziat la o întâlnire impor­tantă.

Ambreie și Rolls-ul începu să demareze.

— Un câine de pripas, nimic mai mult, adăugă ea cu un zâmbet glacial. Poate-i găsiți dumneavoastră un cămin. A rămas fără casă.

Și Rolls-ul porni pe alee, ieși în bulevardul Sunset, coti la dreapta și dispăru. Când s-a înapoiat paznicul, eu încă mă mai uitam după fată și-l țineam în brațe pe bețivul care acum dormea dus.

— Mă rog, unii așa înțeleg să se poarte, m-am adresat eu hăinuței albe.

— Cred și eu, zise el cinic. De ce să le irosești pe un matol? Vreau să zic, toate rotunjimile alea.

— Îl știi?

— Am auzit-o pe damă zicându-i Terry. Altfel, să mă ia dracu dacă-l știu. Însă n-am mai mult de două săptămâni de când sunt aici.

— Adu-mi, te rog, mașina, i-am zis dându-i bonul.

Până să-mi aducă bătrânul meu Oldsmobile mi s-a părut că țin în brațe un sac cu plumb. Hăinuța albă mă ajută să-l urc pe perna din față. Sacul de plumb deschi­sese un ochi, ne mulțumi și adormi la loc.

— E cel mai politicos bețiv pe care l-am cunoscut vreodată.

— Pe aici vin de tot soiul, de toate mărimile și culo­rile, răspunse hăinuța albă. Nici unul nu face măcar două parale. Asta parcă a avut o operație estetică, sau cam așa ceva.

— Mda.

I-am dat un dolar și mi-a mulțumit. Avea dreptate în privința operației estetice. Obrazul drept al noului meu prieten era țeapăn, albicios și brăzdat de cicatrici sub­țirele, abia vizibile. De-a lungul lor pielea părea sticloasă. Chirurgie reparatorie, și încă o operație destul de serioasă.

— Și ce ai de gând să faci cu el?

— Îl iau la mine să-l trezesc – măcar atât cât să-mi spună unde stă.

Hăinuța aibă zâmbi larg.

— N-ai decât, dacă vrei să fii fleț. Eu l-aș arunca în primul șanț și aș roi-o. Sugativele astea nu-ți dau decât bătaie de cap și nici o bucurie. Eu am părerile mele despre chestiile astea. Cu concurența asta așa tăioasă omu' trebe să-și cruțe puterile ca să se apere la o adică.

— Ceea ce se cheamă c-ai izbutit, văd!

Rămase cam nedumerit și numai după aceea înțelese destul ca să se înfurie, dar între timp eu mă urcasem în mașină și pornisem. Avusese dreptate însă, cel puțin în parte. Terry Lennox mi-a adus probleme cu duiumul. Dar, la urma urmelor, de asta mă și ocup.

În anul acela locuiam pe bulevardul Yucca, înspre Laurel Canyon. Casa era mititică, într-o fundătură de pe o colină. Avea o scară lungă de lemn de segvoia până la ușa de intrare și un pâlc de eucalipți chiar vizavi. Cucoana care mi-o închinase mobilată plecase în Idaho ca să stea un timp la fiica ei rămasă văduvă. Chiria nu era mare, fie din cauză că proprietăreasa voia să se poată întoarce când avea chef, fie din cauza scărilor. Îmbătrânise și nu prea mai era în stare să le ia în piept ori de câte ori venea acasă.

Greu, dar până la urmă l-am cărat pe bețivan în sus pe scări. Își dădea toată silința să mă ajute dar picioarele îi erau ca de cauciuc și adormea mereu în mijlocul câte unei propoziții politicoase, de scuze. Am descuiat, l-am târât înăuntru, l-am trântit pe o canapea lungă, am aruncat o pătură peste el și l-am lăsat să doarmă. Timp de un ceas mi-a sforăit ca un cașalot. Apoi s-a sculat brusc și s-a năpustit în baie. Când a ieșit, mi-a aruncat o privire scrutătoare, cam crucișă, și s-a întrebat cu glas tare unde dracu' se află. I-am explicat. Mi-a spus că-l cheamă Terry Lennox, că locuiește într-o garsonieră mobilată în Westwood și că nu-l așteaptă nimeni. Vorbea clar, fără să i se împleticească limba.

Îmi spuse că nu i-ar strica niște cafea tare. I-am adus-o șia sorbit-o cu grijă, ținând bine farfurioara sub ceașcă.

— Cum de-am ajuns aici? mă întrebă privind în jur.

— Ai căzut dintr-un Rolls la barul The Dancers. Iubita ți-a plecat.

— După cum se vede. Fără îndoială, avea toate moti­vele s-o facă.

— Ești englez?

— Am stat o vreme pe la ei. Dar nu m-am născut acolo. Dacă-mi permiți, aș vrea să chem un taxi și să plec.

— Te așteaptă unul jos.

Coborî scările fără ajutor. Până la Westwood nu spuse mare lucru decât că sunt foarte amabil și că îi pare rău că s-a dat în spectacol și că mi-a căzut pe cap. O spusese probabil atât de des și la atâția oameni, încât devenise aproape un automatism.

Garsoniera lui era mică, impersonală și plină de mobilă, de parcă abia în după-amiaza aceea s-ar fi mutat în ea. Pe o mescioară din fața unei canapele cu o tapițerie de un verde crud era o sticlă de whisky pe jumătate goală, gheață topită într-un castron, trei sticle goale de apă gazoasă, două pahare și o scrumieră de sticlă plină de mucuri mânjite și nemânjite de ruj. Prin garsonieră nu era nici o fotografie și nici un lucru cât de cât personal. Ca și când ar fi fost o odaie de hotel închiriată pentru o întâlnire sau pentru un rămas bun, pentru un pahar de băutură și o conversație, sau pentru a-ți aduce o damă. Nu arăta deloc ca locuința cuiva.

Mi-a oferit ceva de băut, dar am zis nu, mulțumesc. Nu m-am așezat. La plecare, mi-a mai mulțumit o dată – dar în așa fel încât parcă nici nu l-aș fi cărat până în vârful unui munte, dar nici că ar fi fost un fleac. Era încă destul de nesigur și cam jenat, dar al dracului de politicos. A stat în prag până a venit liftul și m-a văzut intrând în el. Orice se putea spune despre el, dar nu că e prost-crescut.

Nu mai pomenise de fată. Și nici că n-are slujbă sau vreo perspectivă și că din ultimii sau penultimii dolari plătise nota la bar pentru o damă de lux care nici măcar nu-și pierduse vremea așteptând să vadă că nu-i azvârlit la pușcărie de vreo patrulă de polițiști sau bătut măr de vreun taximetrist parșiv și aruncat pe un loc viran.

Coborând cu liftul, mi-a venit ideea să mă întorc și să-i iau sticla cu whisky. Dar nu era treaba mea și oricum, n-avea nici o valoare. Dacă au ei chef, tot își fac rost de băutură. M-am întors acasă mușcându-mi buzele. În meseria mea se cuvine să fii dur, dar individul avea ceva care mă înduioșa. Nu știu anume ce – doar dacă nu era cumva părul alb sau obrazul plin de cicatrici, vocea limpede sau politețea. Poate că asta era destul. Oricum, nu aveam prea multe șanse de a-l mai întâlni. Cum spusese și fata, nu era decât un câine de pripas.