Clonele socul viitorului

CUPRINS:

Prefață 3

O scurtă istorie 11

Lumea înainte și după clonare 16

Producția de masă. în Biologie 30

Întrebări tulburătoare 43

„Pentagonul clonării” 54

„Lăsați părinții să vină la Mine.”

S-ar fi putut întâmpla la Roma 69

Dacă nu vă descurcați printre termeni 74

Prefață

„Ei bine, doamnelor șt domnilor, acest proiect este, dacă pot spune așa, atât de utopic, încât are șanse de a fi realizabil”

Corne! Todea (prezentând chiar un asemenea proiect.)

De obicei este riscant să scrii o carte despre un subiect care ÎNCĂ nu și-a atins nivelul de temperatură maximă! în primul rând, pentru că lipsește perspectiva, în al doilea rând, pentru că apare riscul suplimentar al implicării subiective, cel puțin prin intermediul celor pe care îi cunoști și sunt profund activi în respectivul subiect. Pregătind cele două emisiuni dedicate donării în cadrul programului „Pașaport pentru Știință” la Radio București și având șansa de a mă afla alături de doi mari profesioniști ai Geneticii și reproducerii asistate, prof. dr. Virgil Ankăr și dr. Camil Bohâlțea, am înțeles la un moment dat un lucru care acum mi se pare evident: tot ce se întâmplă la ora actuală legat de donarea umană repetă, la o scară de timp evident mai lentă, ceea ce s-a întâmplat în fizică în avanpremiera exploziei primei bombe atomice. De aceea, mi-am luat curajul de a pune într-o oarecare ordine datele, pașii, încercările și în final problemele și întrebările legate de donare, mai ales de cea umană. Isaac Asimov, al cărui har de înțelegere și prefigurare a unui viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat este de-a dreptul impresionant, spunea în cartea sa dedicată codului genetic (și purtând chiar acest nume) că Genetica va fi un val care va „mătura” prin viețile noastre cu o putere ce va pune în umbră chiar și fizica atomică.

Ce va fi? Și mai ales cum? Și atunci am luat din bibliotecă „Brave New World” a lui Aldous Huxley, carte apărută în anul 1932 (!) și revizuită în 1958, cu o senzațională prefață a autorului, comentând rintre altele motivele care îl determinaseră să refuze să facă vreo schimbare în text. „Brave New World”. Cuvintele Mirandei, fiica magului Prospero, întreruptă dintr-o partidă de șah cu Ferdinand, prințul căruia ea însăși i se promisese. Lumea noastră de mâine? Va fi ea oare cum spune Miranda cu vorbele românești ale magului Leon Levițchi?

O, ce minune!

Ce de făpturi alese! Ce frumoși sunt oamenii!

O, mândră lume nouă, Care-i cuprinzi!

Ironia din titlul cărții lui Huxley este evidentă chiar și înainte de prima lectură, dar ceea ce se descoperă la lectura propriu-zisă nu mai are nimic de-a face cu ironia.

Mândra Lume Nouă a lui Huxley, lumea secolului 26, supravie-țuitoarea și rezultatul unui holocaust global, se bucură de fericire universală (întreținută cu droguri psihotrope) și de o viață fără boli și fără bătrânețe. O viață simplă și clară, fără tot felul de „instituții” cum ar fi Religia, Arta, Știința teoretică. O viață „produsă” de știință totuși. O viață trăită de CINCI categorii de ființe (fiecare cu câte două subcategorii, + și – adică „ceva mai mult” și „ceva mai puțin”.), de la superintelectualii ALFA la semi-idioții EPSILON. Fiecare perfect fabricat și adaptat „job”-ului necesar și predestinat, de la „Controlorii lumii” la, ce să spun, muncile cele mai joase la care vă puteți gândi – în cazul că vi se pare că pot exista munci „joase”.

La vremea respectivă, H. G. Wells s-a simțit ofensat de „trădarea” de către Huxley atât a științei, cât și a viitorului; Bertrand Russell și Hermann Hesse au sesizat intenția gravă și foarte serioasă din spatele ironiei; C. R Snow, căruia îi datorăm ideea existenței a două culturi și intuiția unei a treia, pe care unii din noi ne chinuim să o înfăptuim astăzi, a dat-o pur și simplu la o parte, alături de romanul „1984” a lui Orwell, pentru exces de pesimism în ceea ce privește progresul social și al științelor.

Prefața în ediția din 1958, Huxley își reproșează că nu a recunoscut la timp „potențialul teribil al fisiunii nucleare”, deși posibilitatea obținerii energiei atomice era un subiect frecvent de discuție. Dar el păstrează motto-ul în care Nicolai Berdiaev își pune neașteptata problemă a. evitării realizării (din ce în ce mai posibile!) a utopiilor! Visând la o societate neutopică, „mai puțin perfectă și mai liberă”.

De aceea vă rog, dacă veți hotărî să depășiți această prefață, citiți ceea ce urmează cu gândul la lumea de mâine care se conturează în perspectivă, la cât de IMENSE sunt posibilitățile științelor, la cât de mult bine pot face ele și la cât de grea este povara răspunderii care apasă pe umerii oamenilor de știință, dar mai ales pe cei ai celorlalți, ai oamenilor chemați să decidă MODUL în care aceste științe vor fi aplicate.

În ultimii săi ani, Aldous Huxley avea să spună că „este un pic stânjenitor să te fi ocupat întreaga viață de problema condiției umane și să constați la sfârșit că tot ce poți oferi drept sfat este să spui: „încercați să fiți puțin mai buni”.

Dar – o, Doamne, ce sfat minunat! Și cât de multe ar rezolva! Și cât este de greu de urmat.

Introducere f i

^Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară și apoi a fost o dimineață. Aceasta a fost ziua î șasea. Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor, în ziua a șaptea Dumnezeu și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse.” nul 1866: După ce, în 1865, se descoperise chirurgia antiseptică (dr. Joseph Lister, Marea Britanic), iar chiar în 1866 francezul Francois Carlier pusese la punct stin-gătorul de incendii, Alfred Nobel descoperă dinamita – o pastă făcută dintr-un amestec de nitroglicerină (descoperită în 1864 de italianul Ascanio Sobrero) și de silice. Scopul: minerit și deschiderea de drumuri prin aruncarea în aer a stâncilor. Astfel, dacă împăratului Claudius i-au trebuit 30000 de oameni timp de 11 ani pentru a săpa un șanț lung de 5 km destinat asanării lacului Fucinus, dacă după câteva secole au fost necesari 150 de ani (!) pentru a săpa o galerie de 15 km într-o mină din munții Harz, dacă în sec. XVII, stăpâni peste o țară întreagă, spaniolii au trebuit să renunțe la asanarea lacului Mexico, inginerii moderni ar avea nevoie de doar câteva luni sau cel mult câțiva ani pentru aceleași proiecte. Rezultatul: milioane de oameni au fost uciși pe fronturile războaielor! Și nu a lui Nobel a fost ideea! îngrozit, el și-a lăsat întreaga avere, de peste 4 milioane de dolari (foarte frumoasă pentru vremea aceea – aproximativ 173 de milioane în banii de astăzi), pentru stabilirea unui premiu care să fie decernat anual celor mai importante descoperiri ale științelor, pasibile să aducă beneficii omenirii și păcii. Dar. soarta dinamitei era pecetluită. De la 11 tone anual în 1870, la peste 12000 de tone (!) doar 20 de ani mai târziu.

1900: Paul Villard descoperă o nouă formă de radiații, mult mai penetrante decât razele X descoperite în 1895 de Roentgen și radioactivitatea naturală descoperită'de Becquerel în 1896. în 1914, Șir Ernst Rutherford le demonstrează natura electromagnetică. Razele gamma nu sunt deviate într-un câmp magnetic. Aplicațiile lor în imagistica medicală sunt impresionante, iar interesul lor pentru astronomie/cosmologie, remarcabil. 13 august 2003, conform unui articol publicat în „New Scientist”, Departamentul de Apărare al SUA pune Ia punct un nou tip de explozibil nuclear, care nu se bazează însă nici pe fisiune, nici pe fuziune, ci pe emisia de energie sub formă de radiație gamma – de mii de ori mai puternică decât energia obținută prin orice reacție chimică cunoscută. Se prevăd schimbări revoluționare în tehnica armamentului.