Moscova cea fericita și alte

Andrei Platonov (1899-1951) este unul dintre scriitorii cărora o ideologie culturală agresiv-selectivă le-a lăsat în circulație numai o parte din operă, nu cea mai importantă, astfel că timp de câteva decenii posteritatea i-a receptat drept creatori „de pluton”, ocupând un loc de mijloc într-o ierarhie oficializată și tocmai de aceea nesupusă revizuirilor periodice firești. Dintr-o contemporaneitate care 1-a calificat de câteva ori drept „canalie dușmănoasă”, „agent al chiaburimii”, cântăreț al „proștilor și smintiților”, silindu-1 să-și ia nenumărate angajamente de revenire „pe linie”, Platonov a trecut după moarte pe lângă „dezghețul” hrușciovist, rămânând în continuare autorul unei sume de texte, dar nu al unei opere închegate.

De-abia în ultimele două decenii au văzut lumina tiparului mai multe scrieri importante, dintre care se cuvin în primul rând amintite romanele și nuvelele de mai mare sau mai mică întindere: Cevengur (1926-1930), Groapa de fundație (1929-1930), Ca să fie (1931), Marea din adâncuri (1934), Moscova cea fericită (1932-1936), adică nucleul operei, ceea ce era până de curând cunoscut alcătuind, de fapt, periferia acesteia, realizată la un nivel remarcabil, dar numai atât.

Nuvelele din volumul Moscova cea fericită introduc în literatură un nou tip de erou, posesor doar al unui rudiment de biografie și reflexivitate, și dau naștere unui nou tip de proză – o proză-neohagiografie, în măsura în care acceptăm că personajele sunt căutători ai adevărului, ai paradisului pierdut.

Pentru realizarea prezentei versiuni s-au folosit edițiile: Gosudarstvennâi jitel', Izdatel'stvo Sovetski pisatei', Moskva, 1988, și revista Novâi mir, nr. 9, 1991.

Martorul și prorocul unui Rai prefăcut în Iad.

Iosif Vissarionovici Stalin, cititorul Leniniada și Staliniada au reprezentat, poate, cel mai rezistent segment de cultură totalitară, care a avut de la bun început prevăzute în codul ei genetic canonizarea și mitologizarea Tătucului, Conducătorului, Fuhrerului.

Cea dintâi a fost inaugurată de către Vladimir Maiakovski cu poemul său Vladimir Ilici Lenin (după care s-a rostogolit o avalanșă de ode dedicate marelui Lenin-conducător, clarvăzător și nemuritor) și de amintirile lui Gorki (urmate de numeroase memorii despre Lenin-omul, cel mai uman și mai simplu). în biografia lui Stalin, verificată de însuși eroul său, pasajul care definea reîncarnarea lui Lenin în noul lider al partidului: „Stalin este Lenin de astăzi” a fost modificat de însuși „părintele popoarelor” astfel: „Stalin este continuatorul demn al lui Lenin sau, așa cum se vorbește în rândurile partidului nostru, Stalin este Lenin de astăzi”. în consecință, Staliniada și-a însușit toate atributele lui Lenin deja codificate cultural, adăugându-le altele noi. Ca să simplific, voi face apel la o lucrare care scoate în evidență un întreg complex de componente normative ale imaginii lui Stalin: 1) Stalin – marele revoluționar; 2) Stalin -Lenin de astăzi; 3) Stalin – marele om de stat, conducător și învățător; 4) Stalin – marele comandant de oști; 5) Stalin – înțeleptul gospodar al țării, părintele poporului său. De regulă, în fiecare caz concret (opere literare, pictură, sculptură, teatru, film), arta selecta una^ dintre aceste fațete care alcătuiau Portretul1.

Îmbălsămarea cadavrului lui Lenin și expunerea lui în Mausoleu este, într-un fel, echivalentă simbolic cu mumificarea lui Stalin în artă, realizată în timpul vieții „subiectului”, evident din voința acestuia. Cu alte cuvinte, asimptota Omul și Istoria este o etapă depășită, Stalin este însăși personificarea Istoriei. Cea mai mare contribuție a avut-o, desigur, cinematografia, prin impactul ei direct și aproape total asupra receptării, dar și celelalte arte și-au atins limitele superioare în acest proces de mitologizare totală. Ceea ce nu se prea știe la noi este că Stalin s-a implicat activ în procesul propriei mitologizări, implicarea lui având uneori consecințe cruciale în destinele creatorilor. In cele ce urmează, mă voi referi la un singur exemplu, acela al lui Andrei Platonov.

Pe la sfârșitul anilor '70, cumpăram de la un anticariat cu 4 lei (prețul de librărie fusese de 8,75 lei) o carte2, pe a cărei copertă a patra era o prezentare laconică: „Numele prozatorului Andrei Platonov (1899-1951) este necunoscut cititorilor noștri, de altfel el n-a fost în genere prea răspândit în cercurile largi de cititori. Remarcat de Gorki, Platonov s-a afirmat cu multă strălucire ca nuvelist în anii de debut, apărând în contextul prozei sovietice din primele decenii ca un scriitor original, angajat să caute drumuri noi în literatură, ca o individualitate puternică atât în preocupările sale literare, cât și în pozițiile estetice pe care le-a promovat”. Cred că în același an o prietenă mi-a dăruit altă carte3 a aceluiași autor – și la aceste două volume s-au limitat un timp lecturile mele din Andrei

1. M. Cegodaeva, Orbirea, Sovetskaia kultura, 29 iunie 1989 (în limba rusă).

2. Andrei Platonov, Fro. Nuvele și povestiri. în românește de Constantin Streia și Tatiana Berindei, Editura pentru literatură universală, București, 1968.

3. Andrei Platonov, Măreția inimilor simple, Moscova, 1976 (în limba rusă).

Platonov, pe care aveam să-1 redescopăr mult mai târziu cu o operă mult mai întinsă și mai valoroasă, în cadrul căreia ceea ce citisem eu nu era decât o periferie, ce-i drept strălucitoare, dar o periferie.

Aproape tot ce se spunea în prezentarea la prima apariție editorială românească era inexact sau doar parțial exact. Aflat în permanent conflict cu mediul literar al vremii sale (deci și cu Gorki, care „1-a remarcat”, dar pentru a-1 împiedica să publice), luat la „refec” de critică la sugestia personală a lui Stalin, Andrei Platonov a lăsat o fascinantă operă de sertar, din care, între copertele acestei cărți, se adaugă patru scrieri importante, în măsură să „contextualizeze” și să pună mai bine în valoare romanul care 1-a readus în atenția cititorului român1.

Prefațând romanul Cevengur, Ion lanoși scrie, la noi, unul dintre primele studii cu adevărat în cunoștință de cauză, în care inserează o opinie curentă, dar neverificată de către cei care se ocupau de opera lui Platonov: „Un cuvânt infamant, unul singur, notat de Stalin pe marginea textului (nuvelei Ca să fie – n.n.) întețește valul de atacuri nimicitoare la adresa scriitorului. Fadeev, care citise povestirea în manuscris și o apreciase, o demască acum în articolul Despre o cronică chiaburească”2.

În textul lui Ion lanoși se pomenește despre înte-țirea atacurilor, deoarece acestea fuseseră declanșate ceva mai devreme, la apariția povestirii Makar cel cuprins de îndoială (1929). în acest caz, s-ar putea să fi fost vorba despre un singur cuvânt, după cum rezultă din mărturiile a doi contemporani. Leopold Averbah, într-un articol zdrobitor, scrie, plin de mânie proletară: „Povestirea lui Platonov este reflectarea ideologică a elementelor burgheze care se împotrivesc. în ea există ambiguitate. Dar timpul nostru nu suferă

1. Andrei Platonov, Cevengur. Traducere de George Bălăiță și Janina lanoși. Cu o prefață de Ion lanoși, Editura Cartea Românească, București, 1990.

2. Ion lanoși, Călătorie cu inima deschisă, în Andrei Platonov, Cevengur, ed. cit., p. 14.

ambiguitatea„; Aleksandr Fadeev, în afara articolului amintit de Ion Ianoși, spune într-o scrisoare: „Sunt căutat la RAPP [.], mă caută redacțiile mele (în revista Okteabr am lăsat recent să-mi scape la tipar povestirea ideologic ambiguă a lui A. Platonov, Makar cel cuprins de îndoială, pentru care, pe bună dreptate, Stalin m-a scuturat zdravăn – povestirea este anarhistă”1.

Imprecația lui Stalin va fi fost aceea de „ambiguitate”; un cuvânt aproape neutru, dacă, vorba lui Averbah, momentul istoric n-ar fi fost atât de intolerant cu ambiguitățile. însă în privința nuvelei Ca să fie, lucrurile stau cu totul altfel. în legătură cu ea, s-a făcut mare risipă de cuvinte și de. cenzură.

În anul 2000, Vladimir Goncearov și Vladimir Nehotin au publicat, într-un volum jubiliar, un set de texte cu titlul Andrei Platonov în documentele OGPU-NKVD-NKGB. 1930-1945. De aici, aflăm că, la 10 decembrie 1930, un redactor al OGHIZ (Editura Reunită de Stat) informează Departamentul secret al poliției politice în legătură cu manuscrisul nuvelei Ca să fie. Traduc câteva pasaje semnificative: „S-a discutat această scriere într-o ședință de lucru a colegiului de redacție; a provocat opinii foarte tăioase. Totuși, ținând cont de acordul autorului cu orice modificare și declarația că multe aspecte ale acestei nuvele le consideră și el acum ca fiind greșite, s-a hotărât ca în cazul în care modificările se vor dovedi satisfăcătoare, manuscrisul să fie acceptat pentru tipar. S-a alcătuit o comisie [.] pentru a lucra cu Platonov. La început, prima discuție a fost foarte dificilă, deoarece Platonov se simte în general jignit și lezat. Spune: „nu-s împotriva educației, dar la noi educația se face în așa fel, încât se retează capete”. Peste o jumătate de oră, discuția a devenit mai ușoară, s-au lămurit multe lucruri și s-a stabilit ce trebuie modificat. Dar

1. Cf. V. A. Cealmaev, „Perfecțiunea „involuntară„ și veșnică a lui Andrei Platonov”, în voi.: Andrei Platonov, Locuitorul statal, Moscova, 1988, pp. 22-23; RAPP -abreviere: Asociația Rusă a Scriitorilor Proletari.