Fugi din viața ta, revoltătoare și slută, în cartea mea

Pe la mijlocul lui martie, în București, primăvara nu mai era primăvară, viața obișnuită nu mai era viață obișnuită și Securitatea nu mai era Securitate.

Exista, desigur, o Securitate, dar ea nu mai izbutea să fie decât o minus sau plus doi Securitate și nu o Securitate pur și simplu.

Lumea românească devenise brusc atât de apatică și de plictisită, încât până și activitatea anticeaușistă fusese abandonată, pentru scurt timp, pe spinările câinilor.

Numai ei, drăguții, se mai strângeau câte cinci, sau câte opt asemenea splendide patrupede, în dosul unor depozite, unde jucau cărți, rostogoleau zarurile de barbut, trăgeau flegme filosofice, își sumețeau cozile sau discutau politică.

Tipii ăștia care, de obicei, urinau pe trotuare sau care, imediat ce te simțeau neatent, îți ferfenițeau gambele, suferiseră o transformare îngrozitoare. Ziua se fâțâiau pe străzi cu aere de tribuni ai poporului, priveau lumea de sus, și, deși în surdină, criticau totul, iar noaptea era evident că pregăteau ei ceva.

În după-amiaza zilei de 17 martie, în timp ce convoiul prezidențial pătrunsese deja pe străduța Onești și urma să măture în viteză bulevardul Magheru, chiar în clipa în care agenții în civil terminaseră de aranjat trecătorii în genunchi pentru a se putea minuna de ce alai neasemuit avea Cârmaciul, un câine roșcat, robust și cu o expresie de bravură nepăsătoare întipărită pe față se desprinse din brațele Miliției populare, penetră cordonul de protecție și ieși înaintea mașinilor Iubitului Conducător.

Potaia galopa complet dezinhibată în dreptul portierei din dreapta a Secretarului General al Partidului. Era înfășurată într-o bucată de cearșaf, prinsă sub burtă cu patru benzi groase de elastic. Pe partea de cearșaf din stânga câinelui era scris cu carioca roșie și cu litere mari: „JOS CEAUȘESCU!”. Pe partea dreaptă a manifestului mișcător scria: „JOS ANALFABETUL!”. Câinele protestatar se deplasa cu aceeași viteză ca mașina prezidențială.

Partea lui din stânga putea fi citită de către Nicolae Ceaușescu.

Partea lui din dreapta putea fi silabisită de către toți cetățenii de pe trotuarul dinspre cofetăria Scala și cinematograful Patria.

— Să-l împușcăm ca pe un câine ce e! Se încurajau ici-acolo milițienii dezorientați.

— Nu mă împușcați ca pe un câine, măi proștilor, murmură Președintele, brusc conștient că putea deveni victima unui accident de vânătoare aici, în buricul Capitalei.

Nicolae Ceaușescu puse palma stângă pe volan, obligându-și șoferul să oprească limuzina în strunga dintre restaurantul Podgoria și terasa Grădinița.

Apoi Președintele se răsuci către dreapta, deschise ușa din spate, cei doi labradori, cei doi urși, de pe bancheta a doua, săriră ca două umbre, zdup, zdup, pe asfalt. În mai puțin de zece secunde încolțiră câinele anticomunist. Primul labrador îi sparse cu caninii vena jugulară. Celălalt începu să-i înfulece din măruntaie, după ce-și trecu botul, ca printr-o pânză de păianjen, prin cearșaf.

— Corbu, șarona, na, na. Aici! Chemă cu voce șoptită bărbatul cel scund. Fiarele părăsiră carcasa însângerată a îndrăznețului pe asfalt și-și ocupară locurile pe banchetă. Convoiul demară. În spate, mulțimea de pe ambele maluri ale bulevardului izbucni în aplauze sincere, neregizate.

— Tudore, i se adresă Ceaușescu ofițerului-șofer, fac pariu că ăștia ar mai putea să-ți conducă mașina, dar tu, să halești așa iute un dușman al poporului, nici gând.

— Fac cum ordonați. Dacă ordonați, îl dezosez, dar nu mă compar eu cu ei, care sunt Președintele și soția sa ai câinilor de pe pământ.

Ceaușescu nu se putu hotărî, în primele 5 secunde, dacă gluma îi plăcea sau îl deranja, și din această cauză, se mohorî.

A doua zi, șoferul-căpitan Tudor Stănciulescu se prezentă la noua unitate de Securitate la care fusese transferat, purtând cusută, pe partea stângă a craniului, o ureche de labrador.

Arvinte a plâns după câinele Hoțu. Deși roșcat, fusese un câine țigănesc, și trăise viața sa de doi ani și jumătate în Colentina, hălăduind pe străduțele din zona Irimicului-Maica Domnului, cele care strâng, ca într-un căuș de palmă, școala Generală numărul 27.

Pentru că Hoțu era hoț, mirosise primejdia – nu voia să protesteze oficial împotriva lui Ceaușescu și, mai ales, înțolit în cearșaf – se cărăbănise de-acasă. Două zile stătuse pitit în boscheții Băii Publice de pe strada Reînvierii, rânjise el satisfăcut, dar tot degeaba.

Arvinte fusese și mai hoț. Îl scosese de ceafă pe Hoțu de acolo. Îl îmbătase cu pâine înmuiată în vin. Îl costumase în cearșaful scris de nepotul său Cosmos Niculescu. Și, apoi, transportându-l camuflat într-un preș, în portbagajul unui bătrân Moskvici și ajutat de Scoruș, Cosmos, Negrea și Tutoață, Arvinte își slobozi câinele insubordonabil în bătaia vijeliilor morții, exact la colțul trotuarului de peste drum la Galeria de Artă „Orizont”.

Nouăsprezece zile după ce furase Ceaușeștilor Arcul lor de Triumf, în sensul că, pe 1 martie, îi dăduse de unul singur foc, Iarba Fiarelor intrase în ascunziș, în țigănie, în Colentina, într-o șandrama, lipită de un veceu din scânduri, săpat în curte, în care și, mai ales pe lângă care, jumătate de stradă venea să-și deșerte intestinele.

Mirosea așa de rău, încât păsările din nucul din apropiere cădeau la pământ, fulgerate de duhoare.

Le culegeau țigănușii, le perpeleau și-și făceau friptură din ele.

Tocmai înțelepciunea aceea, ce tăia cheful oricărui milițian sau securist să-și vâre nasul pe acolo, îl protejase pe Iarba Fiarelor aproape trei săptămâni.

Pe 20 martie 1987 însă, la trei zile după eroismul neconsimțit al câinelui Hoțu, Securitatea dădu un avertisment.