Simbolica ritualurilor de trecere

Argument.

Vom pune la începutul lucrării noastre în discuție doi termeni destul de des utilizați în lucrările de specialitate: simbolism și simbolică. Intenția noastră nu este aceea de a face un „inventar” al tuturor simbolurilor de la nivelul riturilor de trecere, ci doar să descoperim acele raporturi logice ce se stabilesc între diferitele tipuri de simboluri, atenția nu va cădea cu precădere asupra simbolismului, ci asupra simbolicii, pentru că vrem să redesco-perim formele specifice de comunicare între imaginar și real la nivelul mediilor tradiționale. Așadar, simbolică și nu simbolism, pentru că lucrarea își propune să urmărească o serie de simboluri în contextul mai larg al unei clase de rituri puse sub semnul riturilor de trecere. Doar în interiorul unei simbolici simbolul își dezvăluie funcția sa de a camufla, de a codifica, dar și de a releva „o categorie a inteligenței umane, interpenetrația realului cu irealul, pluri-dimensionalitatea experienței totale.”1

Interpretarea simbolicii presupune luarea în considerație atât a simbolurilor, cât și a transsimbolurilor. Nu trebuie uitat că folclorul este un sistem deschis (după formula profesorului Mihai Pop), iar urmărirea modului în care evoluează anumite simboluri este obligatorie. Având în vedere acest aspect, vom porni de la ideea că riturile de trecere sunt forme totale de comunicare rituală care actualizează un mit, recreându-l mereu. Pentru

1 Romulus Vulcănescu, Dicționar de etnologie, Ed. Albatros, București, 1979, p. 248.

Descoperi însă adevăratul sens ultim al acestora, trebuie să ajungem la cunoașterea codului comunicării rituale. Această cunoaștere va fi făcută posibilă de acțiunea de identificare a schemei pe baza căreia se construiesc semnificațiile și se ajunge la transmiterea unui mesaj.

Schema ne pune la dispoziție un număr de simboluri specifice, care toate își unesc ariile de semnificare în același sens unic: A fi înseamnă A aparține. Riturile de trecere nu sunt altceva decât forme de afirmare a apartenenței. Trecerea presupune în mod obligatoriu devenirea; ea va fi cea care va înlocui o formă inconștientă a apartenenței la Tot, cu una conștientizată.

Acest tip de comunicare rituală ne propune un mesaj ce vizează unirea a două planuri, verticalul, modelul transcendental, cu orizontalul, modelul social; între aceste planuri se realizează un transfer simbolic, cu intenția de a se ajunge la suprapunerea lor într-un punct din care poate „porni” în orice moment o axă a lumii. De aceea, înainte de a vorbi despre riturile de trecere, considerăm că este necesar să aducem în discuție simbolismul casei, pentru că ea, după cum vom vedea în interiorul lucrării, are capacitatea de a ordona și spațiul, dar și timpul, devenind simbolul total al Punctului din care se poate porni oricând o acțiune de reordonare, de recosmicizare. Datorită acestui fapt, toate riturile de trecere pornesc din casă și se reîntorc în casă.

Funcția dominantă a acestor rituri este de reglare a raporturilor individului cu comunitatea din care face parte, dar, implicit, și a raporturilor omului cu Cosmosul. Având în vedere această funcție, vom putea înțelege de ce se pune un atât de mare accent pe inițiere, toți actanții unor astfel de rituri trebuie ca la finalul acțiunii rituale să-și dovedească pe deplin calitatea de inițiat. După cum vom vedea, nu doar acțiunile rituale în sine se subordonează acestei funcționalități, ci și textele ce le însoțesc, născute ca discursuri magico-mitice capabile să susțină întreaga schemă de gesturi și practici rituale.

Datorită acestui fapt, am considerat absolut necesar să apelăm în lucrare și la reconstituirea unor ritualuri și obiceiuri ce intră sub incidența conceptului general de rit de trecere. Descriptivismul nu mai poate fi considerat o metodă suficientă pentru demonstrarea valorilor gândirii de tip tradițional; prin „descriere” nu am încercat altceva decât să recreăm contextul în care interpretarea să-și găsească punctele de referință. Vom vedea, de altfel, în interiorul lucrării, cât de important este rolul contextului în descoperirea sensului.

Am apelat la o zonă folclorică care conservă încă foarte multe dintre aceste ritualuri ale trecerii. De remarcat este faptul că ne vom situa într-o zonă în care influențele Banatului sunt destul de puternice. Comuna Șovarna este o așezare de deal, situată în nord-estul județului Mehedinți, pe un teritoriu cu o formă alungită de la vest spre est, cu o întindere maximă de 12,5-13 km, făcând parte din Plaiul Cloșani. Comuna este alcătuită din patru sate: Șovarna (Șovarna de Jos), Runcu (Șovarna de Sus) și Ohaba, care se ordonează pe cursul văii pârâului Șovarna, Studina fiind un sat de culme.

Chiar pe teritoriul comunei își au zona de contact două unități naturale: Podișul Mehedinți – în partea vestică – și Piemontul Getic – în partea de est. Condițiile naturale menționate au impus locuitorilor de aici ocupații precum creșterea animalelor, cultivarea pomilor fructiferi și cultivarea plantelor leguminoase și cerealiere. Tot aici, localnicii au valorificat dintotdeauna piatra de var, locuitorii de pe Valea Runcului, în primul rând, fiind cunoscuți în zonă și sub numele de „vărari”; la cca 1 km de limita așezării se găsesc și astăzi cuptoare, varnițe. Mulți locuitori, în trecut, practicau cărăușia, transportând varul, dar și lemne sau fructe, prin satele cele mai îndepărtate ale Olteniei, dar și în Banat. Astăzi, în majoritatea cazurilor, bărbații sunt mineri, iar femeile casnice.

Cea mai veche menționare documentară (cunoscută azi) datează din 10 ianuarie ' 1511, pe când era voievod al Tării Românești Vlad cel Tânăr (Vlădut), fiul lui Vlad Călugărul.

Documentul original menționează numele satelor Șovarna (sub numele de Sivarna) și Runcu. Ohaba este menționată pentru prima oară într-un document datat 31 mai 1561. Este cert însă faptul că satele au existat cu mult înaintea acestor date.

La început, modul de așezare a caselor încadra satele în tipul satului împrăștiat, fiecare gospodar avându-și casa acolo unde avea pământul, distanta dintre case fiind destul de mare. Se mai păstrează și astăzi numele unor văi sau locuri care amintesc despre familiile ce au locuit acolo: Valea Florii, Valea lui Radu, Poiana lui Dan, La Ioana, La Rădita, Valea Caselor. Ele au evoluat însă spre satul de tip liniar, casele fiind ordonate de un drum principal din care pornesc mai multe ulițe. Drumul principal urmează linia văii pârâului Șovarna, care străbate întreaga comună. Satul Studina mai păstrează încă trăsăturile unui sat de tip împrăștiat, fiind un sat de culme, dar și aici există tendința apropierii de drumul principal.