Elementul exotic

Amiază. Soare – de nu te poți uita! Vânt – de mult i s-a uitat numele!

Aeromobilul Agenției de Turism Interplanetar apare din spatele unui lanț de coline pipernicite, cu aspect sfărâmicios. Planează la vreo douăzeci de metri deasupra solului sterp, descriind curbe leneșe, voluptuoase…

— Fundul celui mai mare dintre oceanele planetei, explică ghidul – fără chef, cu voce pițigăiată. A secat acum…

— D-ăsta avem și pe Homsh, îl întrerupe un reptilian obez, cu doar câțiva solzi răzleți pe creasta asudată.

— Pe Ylcha avem chiar trei, adaugă, suav, întinzând galeș o mână cu ghearele în stea hexacolțată, o tânără mândră de coada ei sclipoasă, pe care și-a înfășurat-o, ostentativ, de două ori în jurul gâtului butucănos.

— Ei bine, atunci vom merge în munți, propune ghidul, cu o grimasă pe care ar fi dorit-o zâmbet, dar mama fetișcanei de pe Ylcha protestează, aproape grohăind:

— Ghrrrh, nu! Suntem sătui de munți neumblați, de munți sculptați, de munți năruiți, de munți ciuruiți, de munți împăduriți.” Nu-i așa, dragă?

— Evident! Confirmă soțul creaturii. În toate excursiile am văzut munți, camioane, vulcani în erupție…

— Dar orașe vitrificate? Aruncă ghidul după ce înghite în sec.

— Mhm! Mormăie, strâmbându-se, o babă elegantă. N-ai nici un haz! Nu înțelegi că, pentru banii noștri, vrem ceva deosebit?!

Exasperat, ghidul supralicitează, pomenind un perimetru interzis:

— Poate Marele Crater…

— Tșșș, șuieră, chiar lângă el, un noncomformist cu creasta sulemenită și coada înnodată.

Ghidul oftează din rărunchi, foindu-se ca peștele pe uscat. N-a mai avut de mult un grup atât de mofturos! Nu le-au plăcut nici restaurările metropolelor părăsite, nici colecțiile de arme, nici vestigiile Războiului Final, nici…

Ce mai, de când a fost transferat (disciplinar) pe planeta asta păcătoasă, toate i-au mers pe dos! Iar ăștia sunt picătura care revarsă paharul.

Cu gândul la apă, ghidul, un amfibian între două vârste, oftează din nou, dorindu-și din tot sufletul să fie acasă, în acvariul lui particular, făcând tumbe printre țiitoarele sale grațioase, nu în aeromobilul decapotabil, alături de o ciurdă de reptilieni năzuroși și de pilotul avian, care clămpăne din ciocul bont, parcă bătând tactul unui șlagăr idiot, și apasă în silă pe tastele de comandă.

— Uitați-vă la el, acum meditează! Pufnește grăsanul de pe Homsh. Incompetentule! În prospect scrie că e o planetă exotică, iar tu ne tot arăți banalități!

— O, da, vrem un element exotic…, suspină tânăra cu coadă șic.

Brusc înviorat, ghidul reușește un surâsjn timp ce-l înghiontește pe pilotul plictisit:

— Fir-ar să fie, de ce nu mi-ai amintit?! Îi ducem în Alaska, în Rezervație! Să vadă oameni!

— Ce?!

— Oam… Cum?

— Extraordinar!

Care nedumeriți, care cu imaginația stârnită de numele unei specii aproape uitate, dar care mai de care mai extaziați, turiștii zbiară pe întrecute – și ghidul le susține, triumfător, privirile excitate.