Fara doar si poate

— Noi de ce n-am murit? De ce numai noi n-am murit? De ce? El nu-i răspunde. Nu i-a răspuns niciodată.

Dar ea întreabă în fiecare zi – și au trecut de atunci mai bine de o mie de zile. Poate că nici nu-l întreabă pe el. Poate că se întreabă pe sine însăși. Sau poate că cere socoteală. Ea știe cui. Poate se așteaptă să-i răspundă Dumnezeu… Sau măcar dracu'.

— Atâta lume avea buncăr în loc de pivniță, continuă ea să flecărească. Să fi fost al nostru cel mai rezistent? Să fi fost noi singurii care s-au adăpostit în… Clipa aia?

El ridică din umeri, plictisit. Ce are-n cap nevasta lui?

A uitat că totul s-a petrecut în vreme de pace, ba chiar într-o vreme când, pretutindeni, se trâmbița, sus și tare, că toate tensiunile fuseseră eliminate?!

Ei, e drept că mulți aveau buncăre construite înainte de a fi fost dezmințite temeinic, cu argumente peste argumente și dovezi peste dovezi – numeroasele zvonuri despre armamentul nuclear al unor grupări teroriste. E drept și că erau câțiva paranoici care continuau să folosească adăposturile alea ultrablindate drept dormitoare!

Dar cine se vâra în buncăr ziua-n amiaza mare? Doar ei doi – din pură fantezie. Ea susținea că e cel mai simplu mod de a face dragoste „departe de lumea dezlănțuită”, că simte că așa trebuie conceput primul lor copil… Iar el a intrat în joc și…

Și, tocmai atunci, lumea s-a dezlănțuit… Nu, nu lumea. Oamenii… Un om, poate că a fost unul singur – un… Nemernic! Poate vreun fanatic care a murit convins c-a mântuit toată suflarea, târând-o după el în paradis…

N-au aflat exact ce, cum, de ce s-a întâmplat… Vreo două zile au mai prins un post de radio de undeva, din China… Ăia se chinuiau sa emită în mai multe limbi, dar se pare că supraviețuiseră doar niște indivizi, care, în afară de a lor, le vorbeau prost pe toate. Și erau confuzi, derutați, mai degrabă cereau informații în loc să le ofere și pomeneau iarna nucleară aproape în fiecare frază. Și se tot certau, zbierau mereu unii la alții. Probabil că s-au omorât între ei. Cert e că s-a instaurat liniștea. Pe toate frecvențele. Și Internetul era inaccesibil. Au presupus că toate serverele căzuseră, fiindcă pe ecran nu apărea decât dezamăgitorul „The page cannot be displayed”, urmat de sfaturi ce se dovedeau inutile.

Nici stația de emisie-recepție nu le-a fost de folos. N-au reușit să dea peste nimeni, nu i-a căutat nimeni, deși, de atunci, e deschisă zi și noapte, fiindcă rezerva lor de baterii e la fel de fabuloasă ca și cea de conserve – din fericire, n-au apucat să le doneze organizației care strângea ajutoare pentru supraviețuitorii ultimului cutremur catastrofal din lumea a treia.

Și ea a rămas însărcinată. Copilul – o fetiță – a avut două capete și, cu toate că a supt mult și cu poftă, la două țâțe odată, a murit subit după șase zile. Pe urmă ea a pierdut încă o sarcină, pe urmă a fost băiatul născut mort, cu trei picioare și o singură mână…

Niciunul din ei nu pricepe de ce au conceput monștri. El a îngrijit-o și a moșit-o cu dragoste și devotament – acum nu îi e numai soție, îi e și singura pacientă… Iarân buncăr nivelul radiațiilor era și este absolut normal, mâncarea și apa nu sunt infestate…

Dar ea e încăpățânată, acum e gravidă din nou, nu vrea să avorteze, tot speră că va fi o a doua Eva, mama omenirii renăscute…

— Omenirea…, se pomenește el vorbind. Gata, nu mai există!… Noi, oamenii, ne-am distrus lumea și am reușit să pierim odată cu ea!

— Noi, oamenii, ne-am distrus lumea… Îl maimuțărește ea. Și zâmbește acru, în colțul buzelor, reamintindu-și de câte ori a fost dată deoparte, de câte ori a fost subapreciată, numai și numai fiindcă nu era bărbat… Ce tot spui? De la izgonirea din Rai, de când Dumnezeu a blestemat femeile să vă fie supuse, lumea nu e a oamenilor. E a bărbaților! Voi ați condus-o cu orgoliu și cu mâinile-ncleștate de arme. Voi ați distrus-o! E păcatul vostru! Doar al vostru, înțelegi?

El nu-i răspunde.

Rai… Raiul… Cuvântul ăsta îi umple mintea, își pierde sensul pentru a căpăta un altul, din care tot ce fusese abstract a dispărut, și care îl năucește, îl copleșește, îl azvârle printre amintiri pe care nu și le știa: grădina plină de miresme, pomul din mijloc, șarpele, spune într-un târziu, cu privirea rătăcită, având senzația că repetă vorbe pe care le-a mai rostit… Într-un timp uitat, într-o lume pierdută… Și adaugă, cu ochii tulburi ațintiți asupra nevestei sale înfricoșate: Atunci am dat vina pe tine, pe os din oasele mele și pe carne din carnea mea… Acum e rândul tău să mă-nvinovățești… Ea e gata să plângă.

— Ai înnebunit?! Asta-mi mai lipsea, vai de zilele mele!

Apoi își duce, brusc, mâna la pântec – și el are impresia că vede arătarea care se mișcă pentru prima dată, că-i deslușește coada… Și coarnele… Și geme:

— Zilele tale s-au dus! Și ale mele! Suntem morți, fără doarși poate… Suntem Adam și Eva, fără doar și poate… Și asta nu e viața noastră, ci osânda…

Îmboldită de groază, ea își face cruce.

Și stația de emisie-recepție tușește, pârâie… Și ea se închină din nou, acum îmboldită de speranță…

— Fără doarși poate! Completează, sacadat, o voce hârșâită – metal zgâriind metal. Pe urmă râde. Hohotește stârnind ecouri neașteptate, stranii, diavolești…

Râde și bărbatul. Râde ca un smintit.

— Cine-i nebun…?! Ai auzit? Ne-a vorbit Dracu', fără doar și poate! Suntem în mâna lui. În iad! Ai priceput?

— În iad?! Urlă femeia. Eu, în iad…?! Dar de ce, Doamne…?! De data asta, Doamne, doar el… El a distrus, eu n-am greșit. Tu, Doamne, l-ai menit să-mi fie cap. El, capul, a greșit!

Bărbatul o privește ca pe o năpârcă. Pe urmă râde iar, și alte râsete îi țin isonul, pițigăiate și din ce în ce mai multe, de parcă în fiecare ungher s-ar veseli, ascuns vederii, câte un sobor de demoni mărunței…

Dar ei nu-i pasă. Ea imploră, cu ochi înălțați spre cerul pe care vrea să spere că îl va mai privi cândva:

— Doamne, mai dă-mi o șansă! Mai făurește-o lume, și lasă-mă pe mine să-i fiu cap! Și dă să se închine iar. Dar mâna ei își pierde vlaga și crucea i se frânge când o altă voce – blândă, neomenește blândă – spune:

— Ei!… Fără doar și poate, asta n-am s-o fac…