Felix the King

— Ei?! Făcu Doll, scrutând chipul celuilalt cu speranța că avea să deslușească un cât de firav și de efemer semn, dacă nu de admirație, cel puțin de invidie, de ciudă.

— Deh…, mormăi Rim, răsucind sticla pântecoasă, de bere Terra, din care tocmai supsese ultima picătură. Părea foarte ocupat să studieze eticheta holografică, model 2513, pe care, sub inscripția cu caractere fonetice – singurele pe care le considera demne de a fi memorate – planeta albastră plutea în spuma unei halbe. Deh, brevet de invenție, spui? Și ofertă grasă de cumpărare? Din partea vicepreședintelui Confederației Interplanetare a Neuro-psihiatrilor? Ce să facă ăștia cu… Cum îi zice… Teleemițătorul ăla al tău?

— Emițătorul telepatic condiționant „Doll I”, îl corectă inventatorul, străduindu-se să pronunțe cuvintele cât mai egal și fără vreo urmă de infatuare. Ce să facă cu el? Să-și trateze turma de nevropați, psihopați, drogați, senili, debili și ce-or mai fi fiind, să reimplanteze în creierele lor bolnave realitatea, vindecându-i instantaneu. Pe lângă tratamentele individuale, poate fi folosit – cu succes garantat, omule!

— Pentru terapie în grup, sau chiarân masă. Îți dai seama? Un singur medic poate potoli – de la mare distanță – o hoardă de nebuni furioși! Vicepreședintele mi-a oferit trei milioane – în credite interplanetare! –, dacă măresc raza de acțiune a aparatului până la trei ore lumină. În felul ăsta, fără să-Di părăsească biroul, vor putea pătrunde în mintea oricărui pacient, fie el chiarân cel mai îndepărtat cotlon al Zonei Colonizate, înțelegi?

Rim rânji, balansându-se pe scaunul șubred, care prinse a scârțâi, atrăgând privirea acră a singurului ochi al lui Igor Grigorievici, zis Rusu sau Chioru, patronul tavernei „Marțianul Lefter”.

— Eu înțeleg. Tu însă… Crezi că vicepreședintele ăla al tău vrea doar să-și condiționeze nebunii? Hai să fim serioși, nene inventatorule! Vor scociorî în mințile noastre, ale tuturor! Ne vor dirija, ne vor…

Doll se ridică răsturnându-și scaunul.

— Să te ia dracu', Rim! Cu tot cu imaginația ta bolnavă! Nu știi decât să scuipi venin și să strici chefu'! Halal prieten!

— Halal geniu! Ripostă Rim. Ai inventat o armă, năucule! Asta e capodopera ta! Da' tu vinde-o, scaldă-te în aur, îmbată-te cu iluzia că vei sălta omenirea cu un stânjen mai aproape de rai…

— Tu te-ai îmbătat deja. Cu bere!

— Mda, mormăi Rim, fără să-i pese că celălalt îi întorsese deja spatele, sunt prea beat ca să te pot convinge… Și nu destul de beat ca să-ți sucesc gâtu'…

— Am făcut o achiziție formidabilă, domnule Weber! Se lăudă Cesare Fagiano, vicepreședintele Confederației Interplanetare a Neuro-psihiatrilor, adresându-se președintelui aceleiași organizații. E invenția unui inginer șomer de pe Marte. Am spus întotdeauna că societatea noastră aruncă perle în mocirlă!

Președintele Weber simulă o criză de tuse tabagică, evitând, foarte încântat de propria-i diplomație, orice comentariu. Știa prea bine că Fagiano se considera pe sine însuși o perlă, nu chiar azvârlită în mocirlă, dar neavând parte de montura prețioasă ce i s-ar fi cuvenit cu prisosință.

— Scuzați-mă, reluă vicepreședintele, eram pe cale să răpesc din timpul dumneavoastră prețios îndepărtându-mă de la subiect. De fapt, mi-am permis să vă invit în biroul meu tocmai pentru a vă demonstra performanțele de excepție ale acestui aparat.

Președintele dădu să răsufle ușurat, dar nu apucă să o facă; Felix, nesuferitul motan obez pe care Fagiano îl căra pretutindeni, îi sări în brațe cu o sprinteneală de care nu părea capabil și prinse să toarcă, alintându-se. Ca unul ce nu putea suporta pisicile, Weber își înfrână cu greu dorința de a arunca cât colo jivina galben-roșcată. Se mulțumi să o apuce stângaci și să o așeze alături de fotoliul în care se instalase.

— La mine, Felix! Porunci Fagiano.

Motanul execută ordinul și reîncepu să toarcă, de data asta frecându-se de pantalonii stăpânului.

— E foarte deștept, sublinie vicepreședintele, parcă scuzându-se, cu un surâs dulceag. Și acum – demonstrația promisă!

Solemn ca un mare preot îndeplinind un ritual mai mult decât sacru, se așeză în fața emițătorului, apăsă tasta „în masă”, puse mâna dreaptă pe un minuscul contactor auriu, și-l aduse în dreptul ochilor, privindu-l cu venerație de fanatic extaziat, apoi și-l lipi de tâmpla stângă.

Weber urmări amuzat scurta ceremonie. „Și ce-i cu asta?” vru să întrebe, văzând cum pe chipul celuilalt se lățea un zâmbet triumfător. Dar o voință mai puternică decât a lui îl făcu să-și înghită vorbele și să sară în picioare, ca împins de un resort.

Năucit, privi în jur și se cutremură, ca trezit dintr-un vis rău.

— Domnule Fagiano! Vă rog respectuos să mă scuzați! M-am tolănitân prezența unei personalități de excepție, ca dumneavoastră! E aproape o blasfemie! Cât despre faptul că am uzurpat atâția ani funcția de președinte al confederației noastre, funcția care vi se cuvenea cu prisosință…

— Dragul meu Weber!

Cesare Fagiano se ridică și, cu un zâmbet bonom, îl bătu pe umăr, ca pe un vechi protejat.

Celălalt îl privi cu pioșenie și recunoștință.

— Vă mulțumesc că m-ați iertat și că îmi permiteți să păstrez această funcție – pentru dumneavoastră mult prea măruntă! Nici nu știu cum am putut să-mi închipui că v-ar putea interesa! Pe dumneav… pe Excelența Voastră – cel predestinat să fiți CezaruM… De altfel, cred că e important să nu pierdem „Știrile”. E imposibil să nu anunțe că, în sfârșit, vi s-a făcut dreptate!

— Tumorile societății vor fi extirpate de îndată ce Marele Fagiano va deveni ceea ce trebuie să fie: Cezarul!

Rusu se urcase pe tejgheaua barului și începuse să peroreze pe neașteptate, dar niciunul din cei prezenți nu păruse surprins. Rim își încetase obișnuita legănare – fapt pentru care muribundul scaun ar fi trebuit să-i fie etern recunoscător – iar Doll își surghiunise hăt departe gândul la noua și fabuloasa sa carte de credit; amândoi ascultau tirada lui Igor Grigorievici, fiecare cuvânt părându-li-se o muzică divină. La masa alăturată, trei negri mătăhăloși începură chiar să aplaude.

Oratorul le făcu semn să înceteze.

— Liniște! E timpul să ascultăm „Știrile”. Trebuie să aflăm dacă s-a făcut dreptate! Ca și cum vorbele patronului ar fi fost semnalul mult așteptat, o picoliță mărunțică activă imediat holovizorul.

— Parlamentul central, spunea o crainică emoționată, ca și toate Parlamentele Complementare din Zona Colonizată, reunite în sesiuni extraordinare, recunosc dreptul sacru al Marelui Cesare Fagiano de a fi Unicul și Niciodată-contestatul conducător al lumii civilizate. Ex-liderii îi mulțumesc Marelui Fagiano, Cezarul, care ia povara guvernării de pe umerii lor slabi. Trăiască Dreptatea! Trăiască Cezarul!

— S-a făcut dreptate! Zbierară într-un glas clienții „Marțianului Lefter”. Și continuară să urle și să aplaude în timp ce Rusu juca căzăcește, chiuind „Trăiască CezaruM”.

— Cesare – te iubim! Cesare – te iubim! Scanda gloata adunată în jurul reședinței oficiale a Cezarului.

„Prea multă gălăgie. E obositor”, cugetă Cesare în cea de-a o sută treizecea zi a guvernării sale.

Și urmă liniștea.

Lipsit de zgomotul de fond, motanul Felix se trezi și căscă prelung, arcuindu-se.

Privind plictisit ecranul de urmărire, Cesare văzu că mulțimea se retrăgea călcând pe vârfuri. Amuzat, ceru câteva imagini de detaliu și rânji constatând că nu exista chip pe care să nu se poată citi regretul de a fi tulburat siesta Cezarului.

Mulțumit, goni cu un gest fata care-i încălzise patul, se întinse, căscând la rândul lui, și luă în brațe singura ființă care-i era cu adevărat dragă: motanul.

Adormi imediat, ca un om lipsit de orice grijă.

Instalat ca un sfinx pe pieptul stăpânului, Felix toarse o vreme. Dar mișcările ritmice ale toracelui Cezarului începură să-i displacă, așa că se instală pe pernă, alături de tâmpla împodobită cu micul contactor auriu – obiect pe care îl remarcă imediat și căruia îi arse o labă; iar ochii lui drăcești sclipiră când contactorul se rostogoli pe podea.

— La urma urmei, cine dracu' mai e și Fagiano ăsta? Întrebă Rim – destupând o nouă sticlă de bere.

Felix se jucă o vreme dând contactorul de-a dura, ca pe un șoarece amețit. Pe urmă îi veni ideea să îl lovească cu capul, și obiectul i se fixă de pata albă dintre ochi, ceea ce nu păru să-l deranjeze.

— Fagiano a fost un impostor! Ne trebuie un conducător ca motanul Felix! Răcni Rusu.

Fagiano sări ca ars, azvârlind plapuma cu o smucitură.

— Îndată, stăpâne, îndată, bâigui – cu umilință. Îndată îți aduc cel mai gras șobolan din metropolă!

Escaladă balconul și se pomeni într-un copac din care coborî din creangă-n creangă -acesta fiind traseul favorit al noului stăpân al lumii. Dar, odată ajuns jos, uită pentru ce plecase – inconsecvent, Felix hotărâse că pe primul plan era nevoia de afecțiune – și se amestecă în mulțimea care se readuna. Iarân secunda următoare începu să scandeze într-un glas cu gloata pe care, nu cu mult înainte, o disprețuise:

— Felix – te iubim! Felix – te iubim!