A doua epoca intunecata

I.

Fugarul încerca să pună o distanță cât mai mare între el și urmăritori. Harpiile îi pierduseră urma în pădurea deasă și nu le mai auzea țipetele înfricoșătoare deasupra sa. Din păcate nu erau singurii lui urmăritori, urletele bestiilor de vânătoare se auzeau tot mai aproape.

Încercând să-și piardă urma intrase în râul de munte ce se învolbura de-a lungul pădurii și o luase prin apă către vale. Magika însă transformaseră, cu ajutorul vrăjilor lor infernale creaturile, dezvoltându-le inclusiv mirosul care acum nu mai putea fi păcălit.

Verifică din fugă buzunarele și centura. După cum se așteptase nu mai avea nici un glonț. Singurele cartușe rămase erau cele din pistol, cinci, ultima dată când le numărase. Mai avea și pușca pe spate, care îl incomoda la fugă, dar nu vroia în nici un chip să o abandoneze. Armele deveniseră extreme de rare după Ridicare, prea rare ca să fie lăsate în mâna celor ce îi serveau pe vrăjitori. Dar nici în ea nu mai erau gloanțe, ultimul îl descărcase în burta unui thrall când scăpase din castel.

Se gândi să lupe cu urmăritorii lui, ultima oară când îi văzuse erau cel puțin patru bestii și șase thralli. Gând care trecu repede, chiar dacă nu aveau arme automatice Adrian nu vroia să se pună cu ei, văzuse de prea multe ori cum armele de foc pierd lupta împotriva bestiilor și a magiei.

Alunecă pe marginea unei râpe ascunse de tufișuri și se rostogoli fără putință de a se prinde de vre-o rădăcină, sau vre-o ramură de copac. De oprit se opri la baza râpei cu fața în noroi. Încercă să se ridice dar mâna sa alunecă în noroi și căzu înapoi. Înjură din plin toți zeii pe care îi găsi în memorie, nu se lăsă nici pe el pe dinafară, pentru prostia de a fi acceptat misiunea. Urletul câinilor se auzi și mai aproape. Își șterse fața și trase pistolul de la brâu. Confruntarea devenise inevitabilă.

Se ascunse într-un tufăriș des și se pregăti de luptă. Dacă ar fi putut răpune bestiile înainte ca ele să-și dea seama unde este, avea o șansă. Își concentră întreaga voință către un singur scop, să omoare înainte de a fi omorât. Încă de mic își dăduse seama că dacă își canaliza voința, corpul și mintea sa avea să răspundă mult mai bine, chiar și inamicii săi parcă își pierdeau elanul.

Un mârâit înfundat anunță apariția câinilor.

Două bestii apărură la marginea râpei. Corpurile le erau acoperite cu o blană groasă, prin ea se vedeau spini otrăviți care se ridicau din coloana vertebrală. Colții și ghearele lor ascuțite puteau rupe cu ușurință chiar și metalul.

Una dintre ele își ridică capul și scoase un urlet înfiorător.

Adrian strânse și mânerul pumnalului pe care îl avea în teacă, prezența lamei îi dădu curaj. Ridică pistolul și ținti. Privirea roșu aprins a bestiei îl căuta și ea. Pentru o sutime de secundă privirile lor se întâlniră și omul văzu nebunia sângelui în ochii animalului.

Nu stătu pe gânduri și apasă trăgaciul. Capul bestiei fu împins în spate de puținele puncte slabe ale bestiei. A doua creatură năvăli ca o avalanșă și îl lovi în plin aruncându-l la pământ. Creatura încercă să-i prindă gâtul în fălcile puternice.

Cu greu Adrian reuși să-i oprească fălcile și îi puse genunchiul pe piept aruncând-o peste cap. Mai trase în grabă un glonț dar tremuratul mâinii făcu ca proiectilul doar să zgârie pielea atacantului său.

Și ceilalți urmăritori își făcură apariția. Patru vânători îmbrăcați cu haine groase și veste din piele tăbăcită și care fluturau sălbatic sulițe și săbii. Cu ei aveau doi câini transformați și care mârâiau arătându-și colții la fugar. Animalele scăpate din lesă coborâră panta cu salturi scurte, îl înconjurară și se pregăteau să atace, thralii, care nu prea aveau chef să lupte rămâneau în spate lăsând bestiile să-și facă treaba.

Deodată cu toții încremeniră. De parcă timpul se oprise pentru ei. Un călăreț apăru pe marginei râpei stăpânindu-și cu ușurință armăsarul alb pe care îl călărea.

— Adrian Stormfire, vino cu mine; porunci figura cu o voce bubuitoare.

Corpul i se mișcă fără să vrea și se apropie de călăreț. Adrian încercă să se lupte cu puterea care pusese stăpânire pe el dar era ca și cum ar fi încercat să stăvilești un vulcan.

Era imposibil.

Când ajunse lângă el, călărețul ridică toiagul în aer și rosti câteva silabe formând o vrajă. O lumină strălucitoare îi învălui și-i duse cu ea sub forma unor licurici orbitori.

Adrian se trezi pe un pat de piatră.

Se afla într-un fel de chilie din piatră neșlefuită de trei pe trei metri înaltă de încă vre-o trei. Patul pe care zăcea era tăiat tot în piatră și acoperit cu mai multe rânduri de blănuri. Restul încăperii era mobilat cu obiecte din lemn masiv care păreau foarte vechi. Dacă Adrian ar fi trăit într-o lume unde informația ar fi fost liberă ar fi știut să încadreze istoric stilul mobilierului. Era german, sec XVIII.

Revenindu-i puterile, tânărul se ridică cu greutate din pat. Pe un scaun se aflau niște haine (ale lui dispăruseră), neavând ce face Adrian le încercă. Observă cu surprindere că i se potriveau de minune. Erau haine ușoare, dintr-un material asemănător cu blugii. O pereche de pantaloni largi, un tricou și o tunică cu mâneci lungi care se strângea la brâu cu o curea, dar continua în jos cu vre-o treizeci de centimetri, toate de culoare albastru închis. Tunica avea în dreapta sus un semn ciudat, ca un disc de soare înaripat care contrasta prin culoarea sa albă.

Pe spătarul scaunului se găsea o centură lată cu multe buzunărașe. Adrian o strânse în jurul taliei și își dădu seama că putea să țină o mulțime de lucruri chiar dacă acum toate buzunărașele erau goale.

După ce termină de îmbrăcat se gândi să arunce o privire și în dulapuri, să-și caute lucrurile pe care le avusese. Dulapul era plin de haine asemănătoare cu cele pe care le purta dar de mai multe mărimi. Acolo se găseau și armele sale. Luă pistolul și verifică imediat butoiașul. Gloanțele erau tot acolo. Lăsă pușca la locul ei dar luă pistolul și-l puse la brâu, tot acolo prinse și pumnalul.

Satisfăcut de echipamentul său, încercă ușa.

Era deschisă.

Dădea într-un coridor, care la stânga se termina la câțiva metri într-un perete de stâncă dar în dreapta continua până la un cot după care nu se mai putea vedea. Singura lumină provenea de la lampioane ce aveau în centru cristale strălucitoare.

Adrian auzise de astfel de dipozitive pe care le foloseau magika și care puteau fi reâncărcate direct cu putere magică. La lumina cristalelor văzu că de-a lungul coridorului mai erau două uși la fel ca și a sa, dar nu le încercă. Într-un mod extrem de ciudat era împins mai departe. Își continuă cercetarea de-a lungul coridorului.

Imediat după ce trecu de colțul coridorului dădu într-o încăpere largă, tăiată în stâncă, înaltă de peste patru metri și care avea cel puțin patruzeci de metri pătrați. Dar nu era goala. Era mobilată și aranjată în așa fel încât părea foarte confortabilă. Unul dintre pereți era acoperit de arme vechi, de la pumnale frumos lucrate în fildeș până la săbii grele de doua mâini. Alt perete era acoperit cu rafturi după rafturi pline de pergamente și cărți vechi. Temător se apropie de un piedestal impresionant din centrul camerei care în partea superioară avea un suport pentru cărți.

Pe suport se afla o carte deschisă, a cărei coperți lucrate cu grijă din tergu, lemn viu, iar paginile erau dintr-un fel de pergament mai gros decât hârtia. Fiecare pagină scrisă într-o limbă ciudată iar din loc în loc erau desene extraordinar de frumos lucrate cu o atenție deosebită la cele mai fine detalii. Când atinse cartea un fior electric îi trecu prin corp de parcă ceva din paginile cărții reacționase la prezența sa.

— Este cartea magică a lui Merlin; îi șopti cineva din spatele lui Viteza cu care Adrian intră în poziția de luptă îl uimi și pe el, însă bătrânul care apăruse ca prin minune lângă el nu avu nici o reacție și îl privea cu înțelegere.

— N-am vrut să te sperii tinere, credeam că vrei să știi de unde vine cartea.

— Cine ești? Adrian privea în jur încercând să-și dea seama dacă mai erau și alții ascunși în umbre sau era doar bătrânul în încăpere.

Dacă era numai bătrânul atunci un atac rapid l-ar fi scos din joc, nu părea tipul de luptător. Ceva însă îl oprea.

Bătrânul a fost cel care îl smulsese din mijlocul urmăritorilor, asta însemna că avea puteri magice considerabile. Și poate nu ar trebui să le provoace.