Ultima aventura a bandei lui Darien Ka

Unii aventuieri lupta pentru faima, alții pentru bani. Dar unii lupta pentru onoare chiar daca aceasta lupta ii duce la moarte sigura.

BANDA LUI DARIEN KA și ASEDIUL AUDEI.

I

„ Este timpul să plecați. Nu știu cât va mai rămâne poarta deschisă.” „ Îmi pare rău dar noi nu avem de gând să plecăm.”

Elful era uimit. Omul din fața lui era nebun. Nebun de legat. Zâmbea liniștit ca și cum moartea nu s-ar fi aflat la doar câteva mile depărtare. Pentru elfi era diferit, ei trăiau mii de ani și aveau ceva personal în lupta care urma. Dar acești aventurieri aveau numai de pierdut, nu-i lega nimic de elfii din Audă.

„ Trebuie să plecați. Altfel veți rămâne prinși aici împreună cu noi.” insistă el „Ascultă amice, amândoi știm că poarta va fi deschisă doar pentru scurt timp. Este atât de puțin timp încât nu cred că veți reuși să treceți toți non-combatanții prin ea. Așa că nu te mai obosi. Am avut o discuție cu tovarășii mei și ne-am hotărât să rămânem. Nu putem să o abandonăm pe Ysera după atâtea aventuri împreună. Așa că să nu mai discutăm, sunt sigur că ai multe lucruri mai importante de făcut.”

Elful își clătină capul dar îl lăsă în pace. Avea multe pregătiri de făcut iar timpul ce mai rămăsese era scurt.

Darien Ka, rămas singur, încercă să se concentreze asupra viitorului. Trebuia să găsească o cale de a scăpa cu viață din situația în care Soarta îi aruncase din nou cu atâta ușurință.

Trupa de aventurieri tocmai se întorcea din Nordul Îndepărtat, unde vânaseră un demon foarte periculos pentru un bogătan din Saderril, când se întâlniseră cu un grup de elfi care se retrăgeau spre sud. Fugeau din împrejurimile orașului Audă, cel mai nordic avanpost al elfilor. Ei le-au spus că orașul era în mod constant sub atacul unor oști de orci și goblini. La rugămintea lui Ysera aventurierii se îndreptară spre Audă.

Drumul nu a fost ușor. Nu de puține ori au trebuit să evite întâlniri cu cete de orci pornite după pradă. Dar într-o seară ajunseră la marginea pădurii sălbatice care ascundea orașul elfilor. Audă era bine păzită de o încâlceală de ramuri groase, liane, iluzii și vrăjitorii prin care nimeni nu trecea fără permisiunea elfilor.

Aventurierii au fost și ei opriți de străjile elfilor, copaci vii care își ridicară crengile verzi în fața lor. Alți copaci vii ieșiră din pădure pe picioare noduroase din lemn puternic și îi înconjurară. Cunoscând puterea lor, puteau sparge și stâncile cu pumnii lor tari, aventurierii nu se împotriviră. Ysera le vorbi în limba lor și numai după ce îi convinse că nu vroiau rău elfilor îi lăsară străjerii de lemn să treacă.

Mai mult o fortăreață decât un oraș, Audă fusese construită cu multă vreme în urmă când armiile de goblini au fost împinse în ghețurile nordice de către, atunci în plină putere, Ligă Elfă. Audă trebuia să vegheze la graniță.

Nu singură, și alte fortărețe au fost construite dar, rând pe rând, au căzut sub raidurile dușmanilor sau au decăzut de la sine. Audă rămăsese stingheră la marginea ținuturilor de tundră înghețată.

La un moment dat în fața lor se ridică un zid de lemn. Un om care nu-i cunoștea pe elfi ar fi putut crede că este o alegere ciudată pentru sprijin în luptă. Dar Darien Ka știa cât de rezistent era acest tip particular de lemn pe care elfii îl creșteau special pentru a-și modela scuturi și ziduri din el. Că doar nu degeaba i se spunea lemn de fier. Și mai știa că elfii își protejau cu magie zidurile, ai fi avut nevoie de o armată serioasă ca să te gândești măcar să iei cu asalt un loc ca Audă.

Poarta scluptată cu grijă în sute de basoreliefuri și rune de protecție se deschise de la sine și aventurierii intrară într-o lume a minunățiilor.

Copaci a căror vârfuri se pierdeau în nori, groși cât douăzeci de bărbați la un loc formau cu crengile lor adevărate labirinturi la zeci de metri deasupra solului. Tuneluri vegetale de câțiva metri în diametru, mai stabile decât multe din castelele oamenilor și în mod sigur mai rezistente decât conacele orcilor și a goblinilor formau legături între locuințele verzi pline de miresme proaspete. Florile, mușchii de sute de feluri și iedera acopereau fiecare spațiu disponibil formând un întreg pulsând de viață.

Majoritatea locuințelor elfilor erau acolo. Sus. La sol rămâneau doar spații libere, parcuri și spațiile de depozitare. Cu toate astea și la sol se formau străzi, ei bine pentru elfi, ceilalți deosebeau cu greu trecerile de restul vegetației din jur.

Trăind printre dușmani orașul se transformase, devenise defensiv. Spirade creșteau peste tot gata oricând să lovească în dușmani cu prelungirile lor ca niște bice acoperite cu țepi, alături întrezărindu-se plante de mama-hodi a căror parfum dădea amețeli.

Un căpitan elf îi întâmpină la poartă și îi întrebă despre scopul venirii lor. Căci elfii se țin departe de celelalte rase pe cât pot. Și nu neapărat dintr-un sentiment de rasism, doar le place să fie printre cei care îi înțeleg și le împărtășesc pasiunile. Mai ales cea pentru natură. Din pricina comportamentului lor distant mulți îi privesc pe elfi cu răutate și invidie, mai ales printre oameni, orci sau dwarfi.

Nici nu se închiseseră bine ușile masive ale porții în spatele lor când lovi dezastrul.

Magie puternică lovi pădurea cu forța unui taifun. Vârtejuri de foc coborâră din ceruri și rupseră zidurile de vrăjitorie care protejau atât pădurea cât și orașul. Druizii elfi încercară să-și apere mult iubita lor pădure dar trebuiau să apere și orașul în același timp, oraș care devenise ținta unor forțe magice furibunde. Puterea din spatele atacurilor părea enormă deoarece la un moment dat tot ce se afla în afara orașului luă foc. Scutul magic protejă orașul dar cine știe câți elfi muriră fiind plecați în pădure.