Anul 10.000

Îmi ridic pușca cu grijă și studiez ținta.

Pantera de munte, o frumusețe de felină cu colți ca niște pumnale, ochi și blană de abanos, își întoarce capul și se uită în jur încercând să-și zărească hăitașii a căror miros și zgomote se simțeau de peste tot. O detunătură sparge liniștea pădurii în mii de bucățele și pantera cade la pământ cu un glonț în piept. Un firicel de sânge care se îngroașă rapid i se prelinge pe blana-i întunecată.

Dar o panteră de munte este un luptător prin excelență și încearcă să se ridice. Un al doilea glonț îi străpunge omoplații și o împinge înapoi la sol.

Presimt că nu se va mai ridica. Încet, îmi cobor arma și o prind pe umăr. Armele ce le vând eu sunt bune, nu ca vechiturile pe care le au localnicii. Cu puștile lor este aproape imposibil să atingi ținta de la mai mult de cincizeci de pași. La puștile mele nu este nevoie de mai mult de un glonț ca să-ți omori prada.

Alte strigăte se aud de peste tot din jur și hăitașii încep să-și facă apariția din desișuri. Kurol, șeful vânătorilor se apropie cu arma cumpărată de la mine în mână.

— O lovitură bună neguțătorule.

— La fel și a ta șefule. Acum poți să vezi cu ochii tăi că nu am mințit când am spus că am marfă de cea mai bună calitate.

— Da – răspunse el apreciativ mângâind arma – e marfă bună. De unde zici că le-ai luat?

— N-am zis șefule. Un negustor ca mine trebuie să fie atent la ce vorbește sau rămâne fară negoț.

Șeful râse și mă bătu pe spate. Om dintr-o bucată, nu știa multe, dar își conducea tribul de zece ani, continuând și aplicând calea bătrânilor, acceptând lucruri noi doar atunci când se dovedeau absolut necesare.

După ce pantera a fost legată de par și pusă pe spatele a doi vânători vânjoși, am plecat înapoi către sat. Drumul nu a fost deloc lung, chiar destul de ușor după ce ieși din desișuri. Doar câmpie întinsă cu arbuști și iarbă scurtă.

Vă rog să mă iertați dacă nu m-am prezentat.

Numele meu este Ocellalas Daryd, mai exact Daryd. Ocellalas este numele care mi-a fost dat de către creierele ascunse la naștere și este o mărturie a epocilor de mult trecute ale istoriei noastre. Și de-abia aștept să ajung înapoi în sat, să mă odihnesc, căci mâine va trebui să pornesc mai departe. Am înregistrat întreaga vânătoare și sunt sigur că va fi foarte apreciată acasă.

Cum nu aveam nimic de spus și vroiam să fiu singur cu gândurile mele am rămas în urma cetei de vânători. Din față se auzeau vocile voioase ale tinerilor vânători. Armele pe care le-am adus în sat le provocaseră voioșia. Erau cele mai bune arme de foc pe care le văzuseră în ultimii ani. Nu era mare mirare, orașul cel mai apropiat care producea praf de pușcă și arme era departe, peste munți. Produsele de acolo se aduceau cu mult efort în caravane, parcurgând-se sute de kilometri prin teritoriu necunoscut.

Cufundat în gânduri, nu am observat, la început, pădurea devenind tăcută în jur. Nici măcar sunetele păsărilor nu se mai auzeau. Vânătorii, încântați peste măsură nu păreau a lua de seamă ce se întâmplă în jur.

Un val de săgeți ne izbi ca un torent din desișuri. Ceata cu care plecasem din sat se compunea din nouă vânători. Doar de atâția fusese nevoie pentru a testa armele de foc pe care le-am adus. Acum trei dintre ei se prăbușiră sub vârfurile ucigașe. Unul cu o săgeată în gât și doi pătrunși în piept. Alți doi au fost răniți ușor.

Cel puțin o duzină de atacatori au urmat săgețile, țâșnind din ascunzișuri și tăbărând peste noi. Am ripostat cum am putut cu toate armele pe care le aveam. Și bandiții aveau arme de foc, chiar dacă mai puține și probabil mai proaste. Unul dintre vânătorii noștri a căzut răpus de un glonț de calibru mare care-i împrăștie creierii prin aer.

Am dus arma la ochi, l-am țintit pe trăgător în inimă și am apăsat pe trăgaci. A murit instantaneu. Pumnalul scurt și sclipitor a altui bandit a străpuns stomacul tânărului din dreapta mea.

Aici nu mai puteam face nimic. Patru bandiți au apărut din tufișuri cu săbii și măciuci. Aveau numărul de partea lor, așa că am luat-o la picior. Trupul meu este într-o formă excelentă și repede mi-am lăsat urmăritorii la distanță.

După ce am trecut de o albie secată și m-am urcat pe malul crăpat plin de lichieni, m-am trântit în spatele unor rădăcini de copac ieșite în afară cu arma la ochi. Era încărcată și eu gata de omor. Aveam să-mi vând scump pielea.

Am așteptat așa cam o jumătate de oră dar nu apărut nici un urmăritor. Poate îi lăsasem mai în spate decât credeam sau poate că prădatul cadavrelor era mai profitabil decât urmăritul prin pădure. Dar nu voiam să mă autoamăgesc, știam că vor veni cu siguranță.

M-am ridicat din nou și dispar în desișuri. După încă vre-o zece kilometri de trap ușor, m-am oprit fără suflare. Caut o poieniță și apăs un buton ascuns în brățara pe care o port tot timpul pe mâna dreaptă. Butonul este codat doar pentru genele mele, oricine altcineva care ar găsi brățara nu ar putea să o folosească, iar dacă cineva încearcă să o deschidă prin alte metode, se autodistruge imediat prin dizolvare totală. Accesată corect trimite semnalul pentru „purtătorul” meu, dându-i comanda să vină să mă ia.

Globul argintiu nu întârzie să apară.

Sfera de zece metri în diametru se poziționă deasupra mea, un iris se deschide și o rază de tracțiune mă trage înăuntru. Interiorul purtătorului nu este luxos. De fapt se compune doar din două încăperi, una dedesupt, cea în care am fost tras și care servea drept spațiu de depozitare. Cealaltă deasupra, unde se afla fotoliul veriform și echipamentele de navigație, era camera de comandă. Nu că ar fi nevoie de prea multe echipamente, de obicei comenzile sferei sunt date printr-o interfață neurală și comenzi de câmp. Personal nu îmi face plăcere să folosesc interfața neurală, am tot timpul impresia că cineva este în capul meu și mă spionează, prefer comenzile de câmp.