Pasul craiului de munte

Ne strunirăm caii oprindu-i la marginea râpei adânci, plină de stufăriș pe o pojghiță subțire de gheață. De aici se vedea departe, până la Munții Crai în spate și toată tundra înghețată în fața noastră. Aici în Nord iarna își face simțită prezența devreme și stă ca la ea acasă aproape tot anul. Vegetația ierboasă, ferigi cu frunze late, arbuști pitici și iarbă cu fir lung învățaseră să supraviețuiască. La fel și puținele animale care populau tundra.

Aici vântul rece suflă constant făcând frigul și mai greu de îndurat. Din loc în loc dâmburi golașe sau coline stâncoase se înalță stinghere în pustietate întrerupând peisajul înebunitor de monoton.

Era o adevărată aventură să călărești prin tundră în aceste condiții. Mlaștinile înghețaseră și dacă nu erai atent te trezeai cu gheața spărgându-se sub tine trăgându-te în adâncurile noroioase. Și dacă scăpai de mlaștini te omora frigul, noaptea fără adăpost însemna moarte sigură. De abia către munți, începeau să apară copacii înalți sub care îți puteai încropi un adăpost.

Căpitanul ridică ochianul și cercetă îngrijorat tundra:

— Ei bine scribule, informațiile tale au fost greșite. Nu văd nici un semn de heitani.

Nu știu ce să-i răspund. Sappa zburase deasupra tundrei ce se întindea cât vedeai cu ochii și raportase o armată, sau orice ar fi fost grupurile acelea enorme în care călătoresc ei, îndreptându-se înspre Munții Crai. Dar asta se întâmpla acum o săptămână.

Armata Liderului de Război Scaltur ajunsese în regiune o dată cu apropierea iernii dar Liderul nu știa nimic despre dușmanii îngrozitori care apăruseră de la Est. În afara faptului că erau undeva, aici, la Est de Munții Crai. Necunoscuți dar puternici.

Atât de puternici încât câteva sute din acei războinici insectoizi decimaseră o întreagă legiune. Inteligențele care controlaseră creaturile insectoide fuseseră în spatele războiului civil ultimilor ani. Război care costase extrem de scump întreaga civilizație.

— M-ai auzit, scribule?

— Am auzit căpitane; i-am răspuns; Dar nu știu ce să spun. Au fost văzuți înaintând prin tundră. Apoi sappa a trebuit să revină la Ammarut. Primii cercetași călări au ajuns câteva zile mai târziu. Și nu au reușit să dea de ei. Dar încă sunt pe partea aceasta a munților. Să fi trecut am fi știut. Acum ocupăm singurul punct de trecere. Sunt aici; indicai cu mâna tundra; Și vor veni. E doar o problemă de timp.

Clar răspunsul meu nu-l mulțumii pe căpitan.

— Vom trece dealurile acelea; căpitanul arătă un șir de coline zimțate la nordest; Poate le dăm de urmă. Contactează tabăra să dăm raportul.

Pe spatele calului meu se află prins aparatul de comunicare într-un harnașament complicat care-l ferea să cadă sau să se strice de pe urma mișcărilor bruște. De știut cum funcționează o știau doar mașiniștii și preoții. Știu însă să-l pornesc și să vorbesc la el. A durat un pic până ce a prins tabăra, apoi imaginea tarabostelui Dopoi plutea deasupra plăcii aparatului.

— Ceva de raportat, scribule?

La început mă deranjase să nu mi se spună pe nume, dar treceam cu vederea fiind singurul scrib care se alăturase cercetașilor.

— Nimic taraboste. Continuăm căutarea forței de heitani dar soarta ne este potrivnică. Nu i-am găsit încă. Vom face tabăra la adăpostul Dâmbului Sed, avem cu noi corturi, dar vom avea nevoie de provizii mâine. Ne continuăm mâine căutarea în direcția dealurilor colțoase.

— Bine. Raportați imediat ce faceți contact cu străinii. Mâine, dacă ține vremea, voi trimite o sappa în aer să vă aducă proviziile.

— Da, taraboste. Imaginea dispăru.

Căpitanul stătuse la un pas în spatele meu și auzise ordinele. Erau aceleași ordine pe care le urmam de trei zile fără rezultat. Singurul lucru care rezultase era că înghețaserăm de frig și eram cu toții la capătul puterilor. Mai ales eu care nu eram obișnuit cu o astfel de viață. Cercetașii mă ajutaseră pe cât putuseră de mult, încă râdeau când mă aplecam să cataloghez câte o plantă necunoscută, însă mă împrietenisem cu ei.

Dar îmi era extrem de frig și adormeam adesea în șa.

— Vin!

Urletul venise de la Atins, care se clătina ținându-se de cap. Cercetașii îi săriră în ajutor sprijinându-l. Îi îndepărtă violent și ținti cu degetul un punct la orizont, deasupra dealurilor.

— Vin!

Smulgând ochianul de la brâu, l-am îndreptat către locul unde țintea cu degetul. Puncte, multe puncte nedeslușite ce se mișcau asemenea musculițelor. Și roiul se îndrepta spre noi, de fapt înspre munți. Spre trecătoarea Craiului de Munte. Spre tabăra noastră.

Căpitanul le văzu și el. Îl scutură cu putere pe Atins.

— Ce sunt…?

— Gândacii. Vin! Mulți… Vin!

Din cele citite știam de presiunea enormă și halucinațiile pe care le induceau asupra celor Atinși apropierea de heitani. Speram ca efectul să fie într-un singur sens. Altfel gândacii știau exact unde ne aflam.

— Trebuie să ajungem înapoi la tabără; murmurai neauzit de nimeni.

Dar înainte tabăra trebuia anunțată. Pornii din nou aparatul de comunicație sperând să se fi reâncărcat îndeajuns pentru o nouă transmisie la atât de puțin timp după ultima.