Raidul micutilor

Lumea subterană este de o frumusețe rară.

Iar printre admiratorii cei mai înfocați a minunățiilor ei se numără dwarfii, gnomii și duregarii. Pentru ei, lumina aproape inexistentă, lucirile puțurilor de apă care se reflectă în pereți și mușchiul moale sunt bucurii inegalabile.

Dar lumea subterană este periculoasă, cei care ajung să o străbată nu au timp să-i cunoască frumusețile. Iar principala cauză sunt ei.

Elfii întunecați.

Lumea subterană este împărăția lor. Nimic și nimeni nu mișcă în ea fără să știe ei. Patrule elfești o bat în lung și-n lat căutând intrușii destul de proști încât să le încalce teritoriul.

Cele câteva orașe ale duregarilor și piticilor care rămân încă independente trebuie să le plătească tribut. Atât în aur cât și în sânge. O parte din copiii piticilor sunt luați pentru a fi crescuți ca sclavi în fortărețele elfilor întunecați. Unde sunt foarte apreciați pentru puterea lor de îndurare și forță. Atunci când se întâmpla ca sclavii să lipsească elfii fac câteva raiduri printre vecini. Și niciodată nu se întorc cu mâna goală.

Cu un pumn de fier și magie elfii întunecați conduc lumea subterană.

I.

Nu toți erau de acord cu starea de fapt existentă.

— Mișcați-vă mai repede, trebuie să închidem intrarea în tunel înainte să fim văzuți; îndemna un pitic vânjos cu o secure dublă în mână.

Ceilalți micuți, cărora li se adresase, lucrau fără încetare și în scurt timp intrarea în tunelul secundar de unde ieșiseră era sigilată, nu se mai vedea nici măcar o urmă, cât de mică, a trecerii lor prin adâncul pământului.

Micuții însă nu aveau timp de relaxare, trebuiau să se miște repede dacă vroiau să rămână nedetectați de către dușmanii lor de moarte. Își strânseră lucrurile în grabă și îl urmară pe Damut, un duregar care crescuse în zonă și cunoștea grotele ca nimeni altul.

Îl urmară în tăcere de-a lungul a mai multor culoare, treceri înguste și caverne uluitoare până ce dădură într-un tunel strâmt care se contorsiona ca un șarpe prin interiorul pământului. Pe unde coborâră cu greutate.

Damut se opri în fața unui perete de stâncă și șopti cuvinte în limba ancestrală a pietrei. Fără nici un sunet stânca milenară se despărți și o crăpătură îngustă le permise micuților să treacă prin ea într-o peșteră încăpătoare.

După ce trecură cu toții stânca se închise la loc blocând orice posibili urmăritori.

Peștera era ovală, pereți neregulați din calcar și granit, cu un capăt mai lung și îngust, cel opus intrării, spre care cobora lin și tavanul. Pe fundul peșterii clipocea un bazin cu apă limpede, un pat de mușchi înconjurând bazinul, plantele bucurându-se din plin de prezența binefăcătoare a apei pentru a se dezvolta și trăi. Printre mușchiul brun, chiar la marginea bazinului creștea o specie de plantă bioluminescentă cu frunze late care răspândea îndeajuns lumină ca să se creeze o penumbră liniștitoare.

— Am ajuns șefule; declară Damut trântindu-și desaga la pământ Dorn, conducătorul cetei de bravi micuți cercetă caverna cu privirea. Da, avea să fie un loc bun pentru un avanpost.

— Ești sigur că întunecații nu ne vor găsi?

— Aici ne-am ascuns atunci când am scăpat din sclavie, înainte să fim găsiți și salvați de iscoadele voastre. Tunelurile prin care am trecut fac parte dintr-o mină mai veche de unde s-a extras mitril. De când vâna a secat nimeni nu mai vine pe aici. Doar câte o patrulă din timp în timp. Printre sclavi se zvonea că creaturi din cele mai ciudate și-au făcut culcușul prin zonă. Viermi tunelari, hrelinei și terori de adânc. Niciuna cu care ai vrea să te întâlnești.

Edwn, un pitic al adâncurilor cu zâmbet șters, armură din mithril, o spadă scurtă la brâu și o cicatrice de-a latul întregii fețe li se alătură discuției:

— De ce n-am putut rămâne lângă poartă? Am fi avut o legătură directă cu cei de acasă. Primeam provizii, știri și noi recruți.

— Pentru-că eram prea aproape de orașele elfilor întunecați. Până acum trecerile deschise între lumi au fost mici în dimensiuni, prea mici pentru a atrage atenția. Poarta noastră a fost mult mai mare. Am deschis poarta acolo deoarece nodul de energie bloca puterile scurtătorilor. Dar și skatii au gărzi la nod. Dacă am fi făcut tabăra permanentă acolo ne-ar fi găsit cu siguranță până la urmă. Nu uita, suntem aici în misiune de hărțuire. Nu îi putem lăsa să găsească poarta.

*

Ceata de pitici războinici venea de pe Dura, mai exact din adâncurile lumii numite Dura.

În urmă cu multe sute de ani, un clan de duregari (pitici schimbați de magia elfilor întunecați pentru a fi sclavi mai buni) ținut în sclavie de elfii întunecați din Lassa, una dintre marile metropole ale subteranelor, a încercat să scape construind un portal magteh către o altă lume.

Aventura lor s-a terminat într-un dezastru, portalul a deschis trecerea către o lume infernală, de nelocuit, iar întunecații au fost cât pe ce să le descopere tentativa de scăpare. Mii dintre ei au murit acoperind urmele și dându-le timp celorlalți să ascundă mașinăria. Descurajați, duregarii au lăsat mașinăria care deschidea poarta să ruginească, uitată.

Dar mai târziu, un pitic al adâncurilor, văr cu duregarii a fost găsit de elfii întunecați la marginea orașului. L-au aruncat printre sclavi, doar încă unul în plus la muncă.

Duregarii l-au primit cu răceală, ei nu prea sunt sociabili, la început.

Nu trebuie să mire pe nimeni că sunt așa dat fiind condițiile în care trăiesc ei.

Căci duregarii își duc viața în străfundurile pământului, spre deosebire de pitici care trăiesc aproape de suprafață. Sunt vânați mereu de către elfii întunecați și de către alte creaturi ciudate ce trăiesc sub pământ.