Introducere în teoria argumentarii și metodologiei

Introducere.

Cartea de față este un manual destinat să-l introducă în logica argumentării și în metodologia generală pe studenții de la Universitatea „Babeș-Bolyai”. Scopul nostru a fost ca, în funcție de orele alocate prin curricula specializărilor Studii Europene și Relații Internaționale; Științe Politice; Administrație Publică; Comunicare și Relații Publice, să-l familiarizăm pe studenți cu procedeele de argumentare și cu erorile ce se pot produce atunci când se încalcă reguli logice.

Prelegerile pun accentul pe aspectele practice ale prevenirii, identificării și combaterii erorilor de argumentare. Studentul care urmează prelegerile și seminariile aferente își poate forma cultura logică necesară pentru a-și controla, din punctul de vedere al corectitudinii, propriile operații, ca și operațiile intelectuale făcute de interlocutor.

Pentru a profita de prelegerile de față studentul trebuie să satisfacă trei condiții: să aibă o minimă cunoaștere a manualului de Logică din liceu; să consulte monografii consacrate argumentării în literatura recentă; să se preocupe de aspectul logic al argumentărilor proprii, precum și de logica argumentărilor folosite de interlocutori.

Logica argumentărilor este socotită adesea drept o chestiune formală, de care ne-am putea dispensa fără pierderi. Mulți oameni a căror calificare nu este de pus la îndoială cred că aspectul formal al dezbaterilor rămâne secundar și nu merită să ne alarmăm. La rândul meu, am predat, începând cu 1979, cursul de Logică generală la secția Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” și am fost înclinat să cred că sofismele pe care Aristotel le-a clasificat în cartea Respingerile sofistice a Organon-ului au devenit caduce și, cultural vorbind, au fost depășite. Îmi era peste mână să mai cer studenților să citească pentru examene acea carte. După 1989, când gândirea liberă a reînceput, în mod salutar, să se exprime în voie și la noi, observând mulțimea de erori de logică elementară săvârșite de oameni cu pretenții, de la lideri naționali la personalități locale, mi-am dat seama că trebuie să îmi revizuiesc opinia. Respingerile sofistice sunt extrem de actuale și este profitabil ca noile generații să le citească.

Doctoranzii care m-au ajutat să pregătim studenții specializărilor menționate – Ștefan Minică și Marius Mureșan – au colectat din proprie inițiativă erori de argumentare din relatările presei cotidiene, au arătat cât de abundent și „senin” se recurge la sofisme în dezbaterea publică. Acțiunea lor m-a convins să reiau demersurile pentru articularea în detaliu a unui raționalism discursiv, la care am recurs în cartea mea Raționalitate, comunicare, argumentare (Dacia, Cluj, 1991) și apoi în Introducere în metodologia și argumentarea filosofică (Dacia, Cluj, 1992). Ca urmare, am repus în mișcare ideile și reflecțiile ce s-au precipitat în contribuțiile mele la Logica generală (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991, manual realizat de Teodor Dima, Dragan Stoianovici, Andrei Marga) și în Exerciții de logică (I-LI, pe care le-am publicat ca material didactic pentru studenții „Universității Babeș-Bolyai” în 1983 și în 1988), precum și în studii în revistele și volumele timpului.

Posibilitatea de a te sprijini pe o tradiție autohtonă de cercetări în logică este întotdeauna un avantaj. Desigur că cel interesat de o cultură istorică găsește satisfacții intelectuale făcând lectura manualelor de logică ce au circulat în Transilvania cu secole în urmă, pe care Anton Dumitriu, în Istoria logicii (Editura Tehnică, 1993), le-a inventariat cu grijă. Cel interesat însă de cultura logică actuală găsește în studiile lui Ion Petrovici, în inspiratele cercetări ale lui Florea Țuțugan din Silogistica judecăților de predicație, (Editura Academiei, 1957), în efectiv monumentala sinteză a lui Ion Didilescu și Petre Botezatu, Silogistica. Teoria clasică și interpretările moderne (Editura Didactică și Pedagogică, 1976) analize lămuritoare și idei fecunde.

Cine aruncă o privire asupra manualelor de logică a argumentării își dă ușor seama de dependența abordărilor de vederi filosofice mai largi. E destul să observi ceea ce a justificat Ion Petrovici în logică, apoi manualul Logica generală al lui Ion V. Mesaroșiu (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980) și excelenta carte a lui Petre Botezatu, Constituirea logicității (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983) pentru a-ți da seama de diferențele specifice ale unei abordări kantiene, ale uneia materialist-dialectice, respectiv ale uneia pragmatice.

Între timp, filosofia contemporană a înregistrat nu doar o cotitură pragmatică, ce a evidențiat dependența de acțiuni a structurilor logice, ci și o cotitură lingvistică, ce a permis înțelegerea operațiilor logice înăuntrul fenomenului mai cuprinzător al comunicării. Cartea de față se particularizează prin orizontul comunicativ în care se plasează.

Având în vedere faptul că la nici o disciplină tinerii nu sunt familiarizați cu probleme de metodologie generală, precum și utilitatea unei astfel de familiarizări, am reluat soluția tradițională a prelungirii analizelor de logică cu o introducere în metodologia generală. Din aceleași rațiuni am adăugat un capitol de metodologie a elaborării de lucrări științifice.

Logica este printre disciplinele ce se însușesc prin exercițiu. Din acest motiv, manualul este însoțit de un volum de Exerciții de logică, în care reluăm materiale folosite în antologiile noastre anterioare, la care adăugăm exerciții noi, inspirate din actualitatea imediată.

Care este însă finalitatea mai precisă a manualului de față? Destinat să-l introducă pe studenți în logica argumentării și în metodologia generală, manualul își propune: să familiarizeze studenții cu procedeele logice de întemeiere a propozițiilor; să delimiteze erorile logice și să arate mijloace de a le detecta și combate; să dezvolte conștiința realității și importanței aspectului logic al demonstrațiilor și argumentărilor; să dea cunoștințe de metodologie generală a cunoașterii; și să obișnuiască studenții cu metodica elaborării de lucrări științifice.

O educație pentru operații, reguli, procedee, considerate sub un aspect formal, cum este cel al logicii și al metodologiei, stârnește încă întrebarea: la ce bun? O opinie destul de răspândită este aceea după care cunoașterea și comunicarea contează sub aspectul conținutului, restul fiind o speculație cu utilitate discutabilă, dacă nu cumva un lux inutil. Opinia aceasta invocă de partea ei împrejurarea că mulți oameni au făcut să înainteze cunoașterea fără a fi citit Organon-ul lui Aristotel sau a se sinchisi de manualele de logică și metodologie.

Putem contrazice această opinie observând diferența dintre a gândi corect prin „instinct logic” (de fapt a unei gândiri naturale, având respectul faptelor și al probelor factuale) și a gândi corect în baza unei „competențe logice formate”. Cei mai mulți oameni se lasă mai mult în seama competenței formate prin educație decât a înclinațiilor naturale. Mai presus, însă, de acest aspect, trebuie distins între „a practica logica dintr-o obișnuință” și „a practica logica în baza unei educații adecvate”. Abia a doua ipostază face posibil specialistul real de astăzi, la un nivel al evoluției cunoașterii de la care a devenit clară dependența de educația precis orientată spre laturi formale (semantice, epistemologice, logice, pragmatice etc.). Competența profesională este astăzi mai dependentă decât oricând înainte de capacitatea comunicării profesionale, lingvistice, argumentative, iar viitorul va întări această dependență.

Un vechi adevăr merită să fie, de asemenea, evocat. Cunoașterea procedeelor de argumentare a rămas semnul concludent al stăpânirii efective a unei culturi respectabile. Această cunoaștere reprezintă un instrument de control al raționării, de împiedicare a manipulării de către alții. Stăpânirea logicii înseamnă cunoașterea unor posibilități efective de extindere a cunoașterii.