Mircea cel Mare

MIRCEA CEL MARE l în anii 1386, adică acum mai mult de-o jumătate mie de ani, amarnic vuiau clopotele la Argeș! Obcinarii1 urcaseră pe culmi, aprinzând focurile către toate punctele cardinale. Ștafete călări străbăteau drumul Câmpulungului, spre Vâlcea și Olt, alții spre Giurgiu și Târgoviște, și spre Brăila, și în sus, spre trecătorile Branului și Turnu-Roșu – pretutindeni dând veste că într-o anumită zi din amintitul an se va ține la Argeș sobor de elecțiune; să poftească, deci, toată suflarea cu mic cu mare, să fie față când diadema Basarabilor va luci în soare, pe fruntea lui Mircea, căci după aceea va fi hram șt se vor da ohabe, scuteli și iertări.

Curând, culmile argeșene, șesurile și văile s-au potopit de oameni. Cavaleri în zale, strânși compact, aminteau pădurile vechi. Stăteau așa, coif lângă coif, scut lângă scut, într-o tăcere de cremene, așteptând să se ridice în turn flamura și să se arate Mircea. Mii de glasuri au bubuit când flamura s-a ridicat deasupra turnului, cu vulturul, și domnul Mircea s-a arătat pe cal alb, în fața porților. Cum l-au văzut, mulți au înțeles că poartă noapte în ochi și vifor în vârful spadei.

Când s-au urnit spre el stareții și boierii mari, să i se plece, a făcut semn scurt de oprire, cu spada, încât toți s-au tras repede la locuri, înțelegând astfel că noua domnie începe cu fapta și nu cu lauda! Un murmur a trecut. Lăncile s-au clătinat ca-ntr-un vânt repede. Răzmiile de pământeni, de la spatele lor, au izbucnit în înfricoșate urale. Mircea n-a zâmbit nici spre ei, decât nespus de depărtat și stins.

De ce nu-și dădea drumul inimii, în ceasul acela mare? Domnul Mircea își da seama că a răsărit când istoria lumii se afla la o răscruce de vânturi și că-i vor trebui rădăcini de

1 Obcinar – locuitor al obcinei.

cremene spre a nu fi repezit spulberului, 'âmpreună cu țara. Văzuse bine și zâmbetele de umilință de pe chipurile boierimii, văzuse, în acel fulger scurt al ochilor, și lacrimile gata să cadă ale pământenilor, dar domnia sa nu trebuia să se piardă cu firea nici pentru unii, nici pentru alții; ci, deocamdată, fiecare trebuia să rămână la starea și locul său! Când mai apoi și-a împuns calul în pinteni, mantia verzuie a fluturat în vânt și i s-au văzut zalele pieptarului strâns bine pe trupul musculos.

S-a oprit pe rând, să vadă boierii și cetele lor. Nimeni n-a cutezat măcar să surâdă în fața lui! Domnul Mircea clătina din cap când vedea pâlcuri bine întemeiate, strânse în zale, cu coifuri semețe, cu lănci tari și cu scuturi purtând urme de săgeți și zgârieturi de lănci.

Când s-a apropiat mai bine de pământeni și i-a văzut înarmați pe unii cu pari afumați la capăt, cu îmblăcie și coase, fruntea domniei sale s-a încruntat. Și-a strunit calul și și-a dat seama într-o secundă că armele țărănimii, deci armele mulțimii celei mari, armele țării, trebuiesc puse în rând cu armele noi ale Europei.

La o numărătoare prin pristavi, domnul Mircea a aflat repede că Țara Românească are cam cinci sute mii de oameni, pe un spațiu strâmt, potopit de păduri seculare. Codrii Vlăsiei acopereau ținutul Ilfovului și Vlașca, și Deliormanul acoperea întinderi colosale, iar mare parte din șesul Dunării se afla înțelenit de veacuri, acoperit de ciulini și spini.

Țara lui era mică și i-ar fi fost destul dacă o cunoștea din spusele altora, însă domnia sa pornise hotărât să fie bun gospodar până la capăt, adică să vadă totul cu ochii lui și să rânduiască totul cu mâna lui!

Astfel, după ce și I-a ales drept vornic, sau „palatinus curiae”, pe Vladislav, a dat și lui Stănilă titlu și putere de ban1 al Severinului; a dat grija logofeției lui Filos; și titlu și putere de vistiernic lui Popșor; și lui Sin, putere de spătar; și lui Brateș, titlu și putere de stolnic; și lui Costea, titlu de paharnic; și lui Stanciu, titlu și putere de comis2. Și după ce și-a întemeiat

1 Ban – mare dregător, guvernator al unei regiuni de graniță.

2 Comis – mare dregător care avea în sarcina sa caii și grajdurile curții domnești și aprovizionarea cu furaje.

sfatul astfel, domnia sa a poruncit lui Stanciu-comis să-i pregătescă cel mai bun cal, și toată curtea să fie gata!

Într-o dimineață, flamura s-a scuturat în văzduh, apoi a coborât repede sub streașină turnului, semn că Mircea voievod a părăsit cetatea de scaun. Curând, călărea în fruntea pilcului, pe drumul mare spre Câmpulung. Plopi groși cât să-i cuprindă opt oameni își ridicau uriașele coroane, de o parte și de alta a drumului; erau plopi sădiți în anii croirii drumului, poate mai înainte de Basarab voievod, în cine știe ce adânc de veacuri. Cruci mari de piatră, cu scriitură, aminteau pe alocurea de morți prin năprasnă. Fumuri albastre se despleteau peste hanuri singuratice. Hangii și călătorii se doseau repede, auzind tropot de cai, dar se arătau iar și se descopereau și se prăbușeau cu fruntea-n pulbere, când zăreau flamurile voievodului.

După ce a întârziat în târg la Câmpulung, domnia sa a purces mai departe, spre Olt, uitându-se la toți și toate.

Într-o seară, l-au oprit străji cu coif, scuturi și lănci, la pătrunderea într-un codru. Domnia sa a înțeles că a ajuns la hotarele unui boier ohabnic sau imun, însă a împuns calul repezindu-l spre străji și spunându-și că rău o va duce dacă țara îi va fi fărâmițată și mai departe în atâtea țări de sine stătătoare… S-a arătat și ohabnicul, plecându-i-se cu umilință și poftindu-l în ospeție, însă domnia sa a purces înainte spre Olt, întunecat.

Tot timpul cât străbătuse ohabnicia aceea, văzuse pâlcuri de oști îngrămădite în întunecimi și, hotărât, simțea că are dușmani înarmați până-n dinți, chiar la domnia sa acasă și întăriți în privilegii chiar cu mâna domniei sale!

A doua zi, soarele l-a întâmpinat tot pe glia ohabnicului, și a văzut pământenii șerbi arând cu pluguri de lemn, și a văzut străjer! de-ai ohabnicului ducând în funii o ceată de șerbi prinși, îi croiau cu harapnicele, mânându-i, pesemne, la judecata stăpânului. Erau vinovați că încercaseră^să fugă de pe moșie, în altă parte, poate la o viață mai bună. însă, și pentru domnul Mircea, încercarea lor era păcat grozav și trebuia pedepsit după legea pământului. Deci, nici n-a clipit din ochi când șerbii au prins a răcni mai tare sub șuierul harapnicelor.

Însă, îndată ce pâlcul s-a îndepărtat, 4-a părut rău, poate după tinerețea lor, și a simțit cum îl năpădește vrăjmășia împotriva ohabnicului. Căci, la drept vorbind, doamnia sa era stăpânul adevărat peste întregul pământ al țării și peste toți oamenii…

Să-i slobozească din funii și să fie iertați de păcatul lor… a rostit domnia sa, oprind scurt.

Cine să fie iertați? a îndrăznit Vladislav, palatinus curiae.

Șerbii ohabnicului! Să fie iertați și să se înfățișeze la Argeș…

Numaidecât!

Vladislav s-a întors în galop, în timp ce Mircea, în scurtul răgaz sub streașină codrului, gândea la arzătoarea trebuință de oameni pentru lucrările viitorului. Poate în clipele acelea i-a strălucit gândul de a întemeia satele de străjeri sau de obcinari, oaste gata oricând în slujba domniei sale… Și, poate, tot atunci îi va fi răsărit, încă nedeslușit, planul desțelenirilor, opera grandioasă de mai târziu. Cum a ajuns la Jiblea, calul măriei sale a simțit de departe apa Oltului.

Mai apoi s-au răsfrânt în undă, calul alb, bând cu sete potopitoare, și umbra lui Mircea voivod cu coif greu strălucind din zale!

Soarele lumina malul dimpotrivă, drept în poiana Coziei. Domnul a năzuit prin vad către locul acela de hodină și verdeață. Și descălecând, s-a lăsat în iarba fragedă. S-a hodinit îndelung, în cântările molcome ca foșnetul de mătase al albinejor.

Însă bunul și aprigul gospodar pornise să-și vadă ogorul mare al patriei, și prea puțin s-a lăsat amăgelii aceleia! Brateș stolnicul I-a îmbiat cu pită de grâu. Măria sa a îmbucat puțin. După aceea, îndepărtând printr-un gest pocalul întins de către Costea-paharnicul, a poftit să bea apă din coif.

Unda Oltului I-a răsfrânt a doua oară, așa, cu coiful plin ridicat în amândoi pumnii spre gură. Și au purces mai departe, peste Olt, și i-a fost calea până la Porțile de Fier, și de acolo a cotit și a ținut drumul Dunării în jos, pretutindeni oprindu-se și cercetând oamenii și locurile spre deplină cunoaștere.

În drumul acela a miluit mănăstirile, întărindu-le puterea de sine stătătoare și dându-le ca izvoare de existență iazuri cu pește, dreptul de a lua vama de la mori, cât și nenumărați țigani robi, sate întinse, vite de lapte și povară, cât și locuri din codri pentru albinărit.

Apoi, într-o zi, flamura a fâlfâit iar în văzduh, deasupra turnurilor de la Argeș; Mircea voivod se întorsese, potopit de imaginea tării sale și se uita în ea ca-ntr-o oglindă. Bunul și aprigul gospodar își văzuse glia, și acum se socotea ce are de făcut, cum să croiască prima brazdă către viitor… Văzuse sate cu vechimi mari, și bălțile oltenești în lungul Dunării, și l-a întristat codrul Deliorman și întinderile înțelenite. Pătrunsese cu calul și-n codrul Vlăsia și-și răsfrânsese coiful cu bold în oglinda lacului Snagov. Ca o pată de soare îi rămăsese în amintire câmpia Olteniei, grânarul de pe atunci al Țării Românești, și acum măria sa se gândea de-a binelea la desțeleniri de pământuri și la doborârea codrilor.

Deci, și-a adunat sfatul, și toți sfetnicii au înțeles însemnătatea clipei; că, adică, dacă au ostenit, să se ducă să se culce și să dea loc altora mai vrednic, căci începeau lucrurile mari…

Filos logofăt și-a ascuțit pana de vultur și aștepta să înceapă. Și a avut ce șuiera pana pe pergament, căci Mircea ^voivod a tot dictat poruncă spre ohabnici și moșneni1, spre mănăstiri și spre tot omul Țării Românești, să fie liber oricine să se strămute spre codrii cei mari Deliorman și Vlăsia! Să dezbată cu topoarele, și cu sapele, și cu plugurile pustia și țelina2, și-n urma lor să se ridice sate și să vină semănătorii!

Hotărârea Domnului s-a împrăștiat în popor ca lumina. Degeaba se opuneau pe ici-colo stareții mănăstirilor, nelăsând oamenii supuși lor să înceapă roirea spre codru! Porunca Domnului era aspră și îndreptățea pământenii „să dea la cap” oricui s-ar împotrivi… Și a început exodul spre pustie, și drumurile erau pline de care și vite, erau pline de turme. Boulenii pășeau repede sub biciul pământenilor, și pretutindeni era veselie și cântare, ca-ntr-un drum spre glia făgăduinței.

Așa a început munca la codri, lupta cu natura sălbatică, instaurată în toată puterea ei într-un timp lung cât viforârea ' Moșnean – țăran liber. 2 Țelina – pământ nelucrat, pârloagă.

neamurilor. Măsurând cu ochii înălțimea codrilor, pământenii își stupeau în palme și izbeau cu topoarele, cucerind pământ virgin, palmă cu palmă, până ce-și dobândeau loc de casă, de grădină și bătătură, însă nu se opreau la atât, ci luptau mai departe, aducând soare în locul umbrei și grâu în locul buruienei. Lucrau cu sete avană1, după ce scăpaseră de la ohabnici și de la mănăstiri.

Cei desprinși de pe la mănăstirile Oltului își aduceau aminte de starețul Kriflonez, ca de-o spaimă. Dar voise, oare, Domnul Mircea, să atingă, prin exodul oamenilor, puterea ohabnicilor și mănăstirilor? Nicidecum! Cu ohabnicii, acești voivozi de sine stătători, dacă va fi nevoie, avea să se socotească la ceas înțelept. Tot la ceas înțelept, va milui mănăstirile prin alte danii sățioase, va chema arhitecți din Țara Românească de peste munți, spre ridicarea altor lăcașuri, însă mult mai târziu, căci abia se afla la începutul brazdei celei îndrăznețe.

Bogății de sate, vechi cât pământul, văzuse măria sa pe dealurile Gorjului, Mehedinților și Vâlcei, și deci într-acolo n-avea de îndreptat brazda deocamdată. Bogată era în așezări și valea Buzăului, și a Teleajenului, și a Stanicului, deci, tocmai dincolo de pustie, la brazda Moldovei. Pustia îi sta drept în inima țării și trebuia neîntârziat ștearsă de pe fața pământului! însă, pentru îndeplinirea acestei opere, n-a folosit numai pământeni de-ai măriei sale, ci a dat strigare spre Dunăre, să vină să-și afle loc de muncă orice seminții balcanice speriate de apropierea Turcilor.

După aceea, Mircea voivod și-a adus aminte de târgurile Țării Românești. Le văzuse în stare înapoiată, ceva mai înflorite decât satele. Așa erau și Târgoviștea, și Severinul, și Bistrița, și Târgul Jiului, și Râmnicul, și Câmpulungul, și Turnul, și Giurgiul.

De la curțile argeșene, chiar din fața porților, pornea drumul cel mare spre apa Oltului, cu poiana însorită de la Cozia, și spre Râmnic. Și de la Târgoviște porneau drumuri mari, către inima Țării Românești. De la cele patru porți ale cetății, un

1 Avan – strașnic, grozav.

drum pornea pe valea Dâmboviței, spre Cârfâpulung, altul spre Argeș. Prin trecătoarea Branului, alt drum venea din țara românească de peste munți, către Turnu, la apa Dunării, însă, cea mai de seamă cale văzută de voivod era calea de comerț a Brăilei, coborând tot prin Bran și Târgoviște, străbătută necontenit de neguțătorii brașoveni de dincolo de munți.

Târgurile era mană a Domnului, de aceea Mircea voivod, după ce a pus rânduială și-n drumuri, a înnoit în târguri tagma conducătoare, numind vornici răspunzători de toate, birari și pristavi, căci târgurile, îndeletnicindu-se și ele cu lucrarea pământului, aveau de plătit găleți de pâine albă și deosebite alte osânde1.

Domnul Mircea voivod mai avea venituri grase la târguri de la vămile morilor sale, căci mai toate morile de seamă la târguri erau așezate; se aflau mori vechi și bine ferecate și cu scocuri2 tari, și la Târgu-Jiului, și la Târgoviște, și la Râmnic pe apa Oltului. Și cum venea pământeanul cu sacul, îndată venea și vameșul cu merticul3! Și așa se adunau mertic cu mertic, și oamenii de prin târguri ai Domnului, în preajma secerișului și tuturor strânsurilor, pregăteau marile gropnițe pentru păstrare. Le măturau de rămășițele anului vechi și le lăsau deschise să le usuce soarele, să aibă timp să fugă gâzele și șoarecii. Și cum era gata vămuitul, harabalele4 cărau vama la gropnițe, și după ce o vânturau bine, o turnau adânc, și puneau deasupra acoperământ de piatră.

Însă, în afară de lucrători de pământ, se aflau prin târguri și neguțători, și Domnul Mircea și-a adus aminte, cu destulă silă, de felul cum se desfășura negoțul. Și-n această ramură Măria sa trebuia să-și arate puterea și priceperea! Mai mare râsul, să dai o sută de vedre de vin pe o moșie, sau trei cai buni pe o bucată de pământ! Ce negoț e acela, să dai, bunăoară, doi boi și-un cal în schimbul unui râmnic5 cu pește?

1 Osândă – pacoste.

2 Scoc – jgheab prin care se scurge apa pentru a pune în mișcare roata morii.

3 Mertic – măsură veche pentru cereale.

4 Haraba – căruță mare.

5 Râmnic – heleșteu.

E adevărat că în Țara Românească se aflau și perperii, niște bani de la Bizanț, și se aflau și ducați, bătuți întâia oară de Vlaicu voivod, dar nici cu perperi, nici cu ducați la târg nu se putea face treabă bună.

S-a gândi, deci, Domnul, să bată domnia sa bani mai mărunți, la îndemâna oricui.

Și poruncit-a apoi să se deschidă baia de aramă de la Bratilău!

Și au dat buluc îndată meșteri mineri din Țara Românească de peste munți! Domnul Mircea a chemat bănarii, să bată bani mulți și mărunți, să poată ajunge chiar și la mâna chiorilor. Vechile tocmeli, cu schimb în natură, au fost astfel aruncate la gunoaie.

La Bratilău, aflat pe apa Brebinei, pentru prima dată pământenii au văzut cum scot arama meșterii mineri și o spală „la roată”, până la arătarea luciului! Lucrul acesta era predat de domnie, la început prin hârtie în regulă, meșterului arămier Hanoș Ciop, pe temeinică înțelegere: cât i se cuvine Domniei, cât meșterului!

Dar fiindcă ne-a dus condeiul la bani, amintim că pe vremea aceea Apusul Europei nu putea veni cu corăbiile de negoț pe Dunăre, decât până la Porțile de Fier, unde se aflau cunoscutele „praguri”, inavigabile. însă, dacă până la anii 1300, adică cu optzeci și șase de ani înainte de Mircea, neguțătorii din Flandra și Germania își lepădau mărfurile de pe corăbii la Belgrad, și de acolo le împrăștiau spre Orient, mai târziu au dibuit calea pământului.

Marile drumuri de comerț ale Europei cu Orientul erau două, și unul trecea prin Viena și Brașov și Bran și străbătea Țara Românească, până la schelele Brăilei. Așa se întâlneau, la această veche cetate dunăreană, căruțele de peste munte cu prorele trufașe ale corăbiilor. Vinurile din Elada, dulci și îmbătătoare ca poemele lui Anacreon1, mătăsurile ușoare ca pânza paingului, aduse tocmai din China, piperul, scorțișoara și șofranul erau descărcate de pe navele aventurii și așezate frumos în carele cărăușilor români și se înfruptau din prețul lor și domnia, și cărăușii, și neguțătorii.

1 Anacreon – mare poet grec, antic.

Mircea a dat hrisoave de întărire a ndgoțului celui mare, între Europa și Orient, și de aceea putem spune că datorită chibzuinței lui s-a putut desfășura în lege negoțul dintre două continente.

Drumurile se cereau întreținute prin oameni anume șirf păzite, căci, după o vorbă de pe-atunci, cu cât e averea mai' mare, cu atât face cu ochiul mai avan!

În ce privește negoțul cu cetățile românești de peste munte, Brașovul și Sibiul, Țara Românească vindea vite care ajungeau până-n Apusul Continentului. Vindea peste munte și ceară și pește. Și se aduceau în Țara Românească, din cetățile de peste munte, arme fel de fel, cojoace cu înflorituri, ciubote și fel de fel de lucruri de lipsă. Chiar și Domnului îi plăceau lucrurile brașovenești și cerea să i se aducă hamuri pentru cai, căruțe ferecate bine și cu coviltire, și chiar și cuie. Iar pentru oaste, cerea să i se aducă scuturi, tolbe, arcuri, salitra și tunuri.

Și iarăși, fiindcă ajunserăm la negoț, vom trece și la meșteșugurile brașovenești și vom aminti că tot de acolo veneau meșteri pentru conducte de apă, și arhitecți, și vestiți întemeietori de iazuri. Mircea voivod a mai dat și alte porunci pentru repedea înflorire a negoțului, demne de un iscusit gospodar: dacă până la Măria sa neguțătorii aveau voie să treacă numai pe anumite drumuri și să-și așeze marfa la anumite târguri, acum s-a dat poruncă deosebită ca neguțătorii să vină pe unde pot și pe unde vor și să-și facă negoțul unde-i duc ochii și unde le vine bine!

Și după ce a întărit negoțul cu cei de peste munți, și-a aruncat ochii mai departe, tocmai la cetatea Liovului, chemând neguțătorii și scutindu-i de orice jupuială, numai țara să înflorească.

Tăria pentru faptele de mai târziu, Mircea voivod a avut-o și în geniul de strateg, dar și-n averi. Pomenit-am mai înainte de vămuirea la mori și de așezarea grâului în gropnițele pecetluite cu pietroaie și încă despre câteva amănunte privind averea voievodului. Deci, îndată după vama morăritului, se cuvine să pomenim pădurile întinse, pline de animale sălbatice, anume braniștile. De aici se aduna, în casele domnești din târguri, carne de iarnă, iar din bălțile Dunării erau aduse șiruri fără sfârșit de harabale cu pește, păsări sălbatice și carne de fiară! Vrednice de pomenit sunt veniturile vămilor de la târguri, de la trecătorile munților și de la vadurile apelor, pe lângă vămile de ieșire și intrare în țară!

Pe vremea aceea, nimeni nu era scutit de bir și nici de alergarea la steag! Dijma, sau dicesima, aducea în vistierie și-n casele domnești venit gras, și de pe porci, și de pe oi, și de pe vin, și de pe fructe, și de pe miere și ceară, încât cămările caselor domnești din târguri erau căptușite din pod până-n beciuri cu roți de ceară, cașuri și cașcavaluri, putini cu miere, poloboace cu vin și tot ce creștea în pământ și deasupra lui.

Adunătorii birului, și dijmei se înfățișau o dată pe an, la vremea „crestatului”, căci datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj. Moale nu le era pământenilor când se arătau cablării, să le ia grâul puțin de la gura copiilor! Alte angarale1 erau cărătura cu carul sau cu căruța, la nevoile Domnului; călăuzirea și paza convoaielor de care domnești era altă angara; și-au mai fost angarale, cositul fânului pentru hergheliile Domnului, tăiatul lemnelor, lucrul la cetăți și paza cu rândul! Pescuirea morunilor din bălțile domnești, vreme de trei zile, era tot angara! Un venit domnesc se numea dușegubină – din pedepsele bănești date satelor unde se întâmpla moarte de om.

Să nu mai vorbim de haznalele unde-și strângea Domnul aurul, pietrele scumpe, stofele rare, obiectele de argint, inelele, brățările, cerceii, săbiile bătute în nestemate.

Am arătat la început că boierii Țării Românești râvneau ohabnicia! Mircea voivod se socotea mult, însă, înainte de a-și bate pecetea pe vreun hrisov, căci a da ohabnicie însemna pierderea treptată a puterii. Mai ales în anii din început, prea puțini s-au înfruptat din mana asta, Mircea ținând în mâna de gospodar aproape toată puterea. Numai așa ne putem explica izbânda eforturilor armate, săvârșite asupra celei mai mari puteri a timpului!

' Angara – obligație de muncă impusă țăranului.

Deseori, Filos-logofăt îi spunea Domnului că toată filosofia lumii și înțelepciunea se reduce la preîntâmpinarea răului sau, după o vorbă înțeleaptă, fericit e numai cel ce o ia înaintea nevoilor!

Ne aflăm la doi ani de la urcarea în scaun a Domnului, adică 1388, și lumina secolului pe terminate se clătina des, de-un vânt aspru. Dinspre Balcani rânjea craniul spaimei spre Europa și viitorul părea o noapte. Filos-logofăt prezenta adesea Domnului cartea Polieleului, mângâind ceasurile de veghe ale acestui om tăcut și aspru, urcat de bunăvoia sa la culmea unde bat vânturile. Mircea voievod asculta cât asculta, pe urmă îl împingea ușor de umăr pe poetul logofăt Filos, spunându-i că să revină cu cântările de tânguire cel puțin peste un secol, căci el, Mircea, un secol va domni, pentru că are pe lume atâta treabă…

Cum ieșea Filos, Măria sa se încrunta în gânduri, mai cu seamă că de peste Dunăre rânjea stihia, iar peste munți, pe aria Țării Românești, Transilvania, intrase dihonia! Riga Sigismund de Luxemburg alerga cu spada când la Croația, când la Dalmația, să potolească para, în timp ce Riga Vladislav laghelonul al Lehiei, cutropea brazda Ungurului și-și însușea Galiția.

Prietenii de la Suceava îi aduceau lui Mircea știri dese, tocmai din brazda Miezului Nopții a Moldovei. Veștile neliniștilor de peste munte deschideau în inima cutezătorului Mircea un buboi^vechi și dureros.

Înaintași nevrednici și împrejurări neprielnice lipsiseră Țara Românească de feudele ei, Amlașul și Făgărașul, locuri cu seminție consângeană și bogate strașnic. Drept care, socotind că i-a venit vremea, domnul Mircea a tresărit în singurătatea nopții, și lumânările au clipit și ele, căci peste turnurile Argeșului bătea vântoasa. După ce s-a chibzuit bine ce putea câștiga și pierde, a chemat sfatul cel mare, și s-au adunat sfătuitorii, și aflând planul Domnului, au și purces să îmbrace zaua și coiful.

Cuprinderea feudelor pare să se fi petrecut în liniște, și însuși Domnul a urcat în fruntea pilcului. A numit, ca și în țară, găletari, birnicei, globnici și juzi; după aceea s-a dus la cetatea Amlaș și i-a încercat porțile și zidurile, să le vadă tăria, dacă va fi nevoit să fugă vreodată spre aceste pământuri de scăpare. Nu pofta de lărgime a gliei îl mânase să suie muntele, ci redobândirea unui drept vechi și grija față de ziua de mâine, căci nourii asupra Europei puhoiau mai deși!

Îndată ce s-a întors din Țara Românească de peste munți, la Argeș, a dat drumul cailor la păscători, iar pe sfătuitori i-a trimis pe la cetăți și ohabnicii. Săvârșise întâiul fapt de cutezanță și i-a fost silă când au început să-l laude unii și alții; drept care, le-a astupat gura la toți; numai poetul logofăt Filos a fost mai greu de astâmpărat.

Într-o dimineață, Mircea voivod a deschis ușa cămării scriitorilor. Filos-logofăt era gata demult, cu penele de vultur și cerneluri. După ce Mircea voivod I-a poftit să scrie un hrisov și i I-a dictat, cu glas aspru dar stăpânit, I-a poftit să i-l citească… Și neagră ca noaptea de veci a fost mânia Domnului, când Filos a început:

— Io, Mircea voivod, domn al Țării Românești, herțeg al Amlașului și Făgărașului…”

Mircea voivod I-a privit până-n măruntaie, ca pe-un vrăjmaș, în timp ce Filos se întreba speriat cu ce greșise…

Unde mi-i greșeala, Măria ta?

Cine te-a sfătuit să-mi adaugi aceste titluri de fală? Așa ai scris și pe alte porunci?

Întocmai, Doamne… Așa am scris pe toate poruncile date în feudele din Țara Românească de peste munte…

Bine, Filos-filozoafe… a adăugat Mircea voivod, și și-a întors fața de la dânsul cu silă, spre spaima celorlalți scriitori din încăpere. Știi ce te-așteaptă? Cum ai îndrăznit să adaugi firii mele scăderea falei și îngâmfării? Cum îmi voi scoate obrazul în lume?

Tot în ziua aceea, Filos-logofăt se afla pe drumul către cetatea Severinului. îl petrecea Stanciu-comis, și-l tot întreba, râzând cu două înțelesuri: f.

— Vezi, logofete? Ce-ți ajută acum toată filosofia ta? Vei săpa sare, la ocnă, împreună cu țiganii robi…

Filos-filozof tăcea, îndelung, gândindu-se că fiind un martir al cinstei, lumea și timpurile viitoare îi vor da înaltă mărire! Dar oricât căuta să se mângâie cu lauda timpurilor viitoare, tinerețea lui îl sfătuia să împungă calul în pinteni, să se piardă în lume ca o nălucă, de sub paza acestui flecar, care nu mai știa nimic în afară de căutarea vârstei cailor prin rânjirea dinților!

— Ce-ți ajută știința, filosoafe? l-a împuns iar Stanciucomis cu vorba, însă Filos-filozof s-a închis în muțenie.

Și așa s-a întâmplat că sfetnicul Filos a ajuns și la Ocnele Mari, și s-a îngrozit văzând în măruntaiele pământului, în întunericul negru, tăiat ici-colo de facle de rășină, foșgăirea țiganilor robi. Băteau în dâmburile de sare baroasele și malurile. Pe tărgi de^nuiele și-n coșuri uriașe cărau sarea afară băieței și flăcăuași. îi mânau sameși cu harapnice. Așijderea munceau femeile roabe, într-un du-te-vino necontenit, că parcă de la începutul timpului intrau și ieșeau prin căscaturile muntelui amintind gurile monștrilor.

Filos-filozof sta împietrit, însă își spunea că asemeni lui, totdeauna înțelepții au gemut în întristare sau aruncați în groapa leilor…

A deosebit la o vreme călugări cu comanac, strigând printre sameși, și a văzut carele cu coviltire uriașe, gata de plecare spre târgurile țării transilvane, în sus pe Olt, prin pasul de la Genunea. Pământeni, supuși mănăstirești, încărcau sarea și pisări cu comanac crestau numărul coșurilor de răboj. Au pornit carele, în șir, iar pe lângă boi și pe lângă pământeni mergeau pisări, strigând tot către soarele gata să apună:

— Mânați! Mânați! Mai repede!

Filos-filozof sta mai departe împietrit, dar Stanciu-comis l-a bătut pe umăr, râzând cu gura pân-la urechi:

Nu poftești în ocnă, filosoafe? Am poruncă de la Măria sa să te închid!.

Pentru ce? a îndrăznit Filos, alb de spaimă.

Totul a fost numai o încercare a Domnului! a răspuns râzând comisul. Spre a vedea ce poți păți, dacă mai cazi și altă dată în greșeală…

Filos-filozof s-a repezit la comis. L-a îmbrățișat strâns, uitând că are a face cu un nepriceput în ale scrierilor și cărților. A sărit apoi în șa, și-n timp ce galopa alături de comis, gândea că tot e mai bine s-o iei totdeauna înaintea belelelor. „Oare așa să fie? s-a întrebat după un timp. Doar am scris numai adevărul, că Mircea voivod este herțeg al Amlașului și Făgărașului”… Și Filos s-a hotărât să se închine Domnului până la pământ, dar în același timp să i-o spună deschis că toți craii au avut martori – scriitori – care le-au dus faima faptelor peste timp, ca peste muntele cel înalt și prăpăstios. De ce să se lipsească Mircea voivod de acest drept, menit de istorie? Va vrea Domnul sau nu, îi va conveni sau nu, Filos-filozof tot îi va însemna faptele, spre a i le citi viitorimile!

Galopând lângă Stanciu-comis, Filos-filozof cugeta în câtă întristare o duc unii și în câtă fericire alții! A poposit pe la mănăstirile Oltului și a văzut robii lucrând în făurarii și roabele în atelierele de țesut. A văzut și pământeni dăruiți mănăstirilor, o dată cu satele lor, și plătind mănăstirilor dijmă din grâu și vite… Și a văzut averea fabuloasă a mănăstirilor, alcătuită uneori din zeci de sate cu moșii fără sfârșit; și se căina Filos, amintindu-și un cuvânt al Bibliei, plin de dojana asupra celor ce, fiind slujitori altarelor, averi adună…

Dar cum i-au crescut ochii, de mirare și admirație, văzând pământencele țesând în și lână sau vopsind țesătura în culori de-a dreptul amețitoare! Dar pământenii meșteri? Cu ce se puteau asemăna înfloriturile făcute cu cuiul înroșit, pe juguri, pe arcadele porților și pe portițe? Dar cofăelele și cofele, făcute cu cuțitașele, de către aceiași meșteri?

Într-o seară, după ce au trecut apa Oltului, au nimerit la o curte împrejmuită cu zid. Străji din turn le-au poruncit să stea, să dea seamă cine sunt! Abia după ce au spus, au fost poftiți înăuntru, în ohabnicie. Au văzut zarvă și freamăt omenesc. Ardeau facle de brad. La lumina lor, Filos-filozof a văzut în capul scărilor un bătrân bărbos cu biciul.

Un pământean răcnea îngrozitor.

Tocmai i se scoseseră ochii!

— Să te înveți minte! tuna din glas bărbosul, și Filos a înțeles că ohabnicul judecă un supus. Pentru ce ai vândut taina, ticălosule?

În scurt, oaspeții au știut că era vorba despre un meșter care scornise un fel de mașină de lemn și spusese taina altor olari, de pe ohabnicia vecină… Și cum ohabniciile trăiau fiecare cu meșteșugurile lor, vânzarea tainei era pedepsită strașnic, căci nu trebuia să știe vecinul ce se întâmplă dincolo de zidul de piatră al stăpânului său! Căci, aflând, vecinul te va ajunge în stare și te va întrece!

A oftat Filos. Au purces mai departe, în zori, și au poposit la alte mănăstiri, de pe la bălțile Oltului, și au întâlnit sute de care cu pește, însoțite de pisări1 cu comanac. A văzut Filos atelierele din mănăstiri, iconarii și meșterii de covoare, și vopsitorii, și s-a plecat cu sfială spre lucrul caligrafilor care scriau sau copiau psalmi și biblii. Și a văzut învățăcei stând plecați sub ghionturile monahilor bătrâni și învățând a scrie și ceti…

Și Filos și Stanciul-comis au gustat miere, la prisăcile mănăstirești, și au văzut în atelierele mănăstirilor cum se fac lumânări din ceară curată.

Cum au ajuns la cetatea Severinului, Stanciu-comis a spus încă o dată filosofului că totul a fost doar un drum al încercării: se pot, deci, întoarce, înapoi la Argeș, unde vor putea da seama despre cele văzute.

Mircea voivod n-a așteptat să-l izbească evenimentele; ci le-a luat-o totdeauna înainte și nu numai după vorba înțeleaptă a caligrafului său, ci și după o experiență îndelungată; căci numai nebunii Și orbii se gândesc la diguri după ce le ajung puhoaiele la ușă!

Din timp s-a gândit la sistemul de apărare a țării, și în primul rând a ochit turnurile cetății Severin, cea mai depărtată pe Dunăre! A ales pârcălab destoinic, tare și-n știința armelor și bun gospodar. A poruncit să i se întărească cetății turnul de veghe spre miazăzi, să țină Dunărea sub pază, să nu coboare corăbiile vrăjmașe ca la pomană; ba a înzestrat toate turnurile cu tunuri tari, înzestrate la rândul lor cu tunari buni și cu movile piramidale de obuze.

1 Pisar – persoană însărcinată în copierea sau redactarea documentelor și actelor.

Așa a început veghea strașnică a Dunării și a malului dimpotrivă, dar nu înainte de a cerceta atelierele faurilor de arme aflate în cetate, lăudându-i pe vrednici și trimițându-i acasă pe nepricepuți.

În preajma anilor de-cumpănă 1389, în cetate la Severin amarnic răsuflau foiurile, înroșind fierul adus de la Brașov! Baroasele meșterilor îl subțiau, dându-i forme de lănci, săbii, topoare și barzi! Nouă rânduri de sudori picau de pe meșteri, zi și noapte, căci pârcălabul nu mai avea astâmpăr de când olăcari1 îi aduseseră știință domnească despre apropierea ceasului groaznic, încăperile puțeau a salitră și fum de cărbune, și meșterii arătau în penumbră ca ciclopii, și degeaba își tot ștergeau sudoarea cu șorțurile de piele… în vremea asta, pământenii satelor din apropiere cărau de zor bolovani și pietriș, și unii din ei, pricepuți la zidărie, cârpeau crăpăturile zidurilor, curățau buruienile din șanțuri; ori alții, meșteri fântânari, se slobozeau pe funii în fântâna din curte, cercetând-o, în caz de împresurare să fie dătătoare de apă bună…

Tot din trei în trei zile, pământeni cu arcuri și lănci și cu pieptar de zale de fier făceau strajă, orientându-se în curgerea ceasurilor după cântările cocoșilor. Cel urcat în turnul dinspre Dunăre sta necontenit cu mâna streșină, și deasupra lui flutura flamura cu vultur; iar jos, la temelie, foșgăiau corăbiile Țării Românești. Cel ce străjuia înspre Porțile de Fier, sta așijderea cu mâna streșină și cu cornul gata să dea alarmă la apariția oricărui vrăjmaș pe ape!

Nu tare departe de cetatea Severinului, mai la vale pe Dunăre, se afla cetatea Turnu, și ea pusă în stare de alarmă, cu străjerii, cu atelierele de arme și cu pârcălabul veghind peste toți și toate.

Grijă deosebită avea Mircea voivod față de cetatea Giurgiului; vremurile de cumpănă se apropiau și multe nu erau încă gata la această ctitorie strategică a sa! Veghease ori de-a dreptul, ori prin oameni de bună credință, de la baterea temeliei până la turnuri, cheltuind averi, îl costase această ctitorie mii și mii de bolovani de sare, dați în schimbul muncii meșterilor, pietrelor de zidărie, mortarului de legătură, stângilor de fier, porților bine ferecate; și dăduse brașovenilor care multe de sare ' Olăcar – curier.

până și pentru cuiele acoperișului… Apoi, fochii voivodului au căpătat semeție de vultur când și-a privit cetatea înfiptă bine pe insula din Dunăre și legată de pământ printr-un pod de bârne! A poruncit urcarea tunurilor în turnuri, toate îndreptate spre malul dimpotrivă!

După ce a văzut flamura sa cu vultur răsfrântă în cer și-n adâncul fluviului, a purces spre cetatea Brăilei, ultima din șirag. l-a dat și ei pârcălab destoinic, a cercetat turnurile și atelierele de arme; și și-a trimis oameni la brazda Moldovei, la cetatea Crăciuna; însă într-acolo nu avea teamă…

A cercetat și cetatea Dâmboviței și Căpățânenii, afiată în preajma țării românești de peste munți; apoi s-a întors în cetatea de scaun, numai bine ca să afle de la iscoadele Dunării vești de spaimă!

Mircea voivod și-a păstrat cumpătul, chiar dacă știrile îl loveau ca pietrele!

Când i s-a spus că Turcii ajung în fața Brăilei, gata să-i nimicească negoțul pe Dunăre, Mircea a dat strigarea la arme!

S-a urnit țara toată!

Obcinarii și-au împlinit datoria, urcând la culmi și aprinzând focuri!

Ștafete au trezit ohabele cu jupanii1 și cetele!

— Nimeni să nu fie scutit de oaste, ca de moarte! suna porunca Domnului; și astfel, drumurile mari ale Țării Românești copieșite fost-au de mulțimile în mers repede.

Întâi, Mircea voivod și-a privit oastea curtenilor săi, mii multe de pământeni, dăruiți cu scuteală, numai gata să fie la arme! Veniseră cu arcurile și săgețile vechi de-acasă, și pământenii și târgoveții, însă voivodul s-a încruntat, poruncind căpeteniilor lepădarea numaidecât a rablelor! Și cum rablele au căzut la picioarele curtenilor, Mircea voivod a poruncit cămărașilor să deschidă cămările cu arme noi! Pâlcuri-pâlcuri intrau curtenii în cămări și primeau arbalete, arcuri cu săgeți bine otrăvite, tolbe largi și adânci, brașovenești, scuturi de lemn acoperit cu piele tare ca fierul, săbii și lănci – și mulțimea curtenilor a izvodit murmur ca de codru sub vânt, când din alte

1 Jupan – titlu acordat celor mai de seamă boieri și dregători.

ÎL. \par cămări au fost trase afară tunurile, cu tunariMor de mult și bine muștruluiți!

Înarmate până-n dinți erau și banderiile călări ale ohabnicilor, strânse în zale și încruntate sub coifuri! Unii dintre acești privilegiați își îmbrăcaseră și caii în harnașament țesut în fir ales și cu paftale de argint la piepturi, iar puțini din ei purtau chivără1 și îmbrăcăminte de fier greu.

În urma banderiilor aliniate pâlc cu pâlc se aflau care grele cu poveri, hrană în drumul viforului. Țigani-bucătari, grași ca pepenele, scărpinau cobze, până va veni prânzul cu rândul linguroaielor!

Așa se urneau de la curți ohabnicii: își luau totul cu ei poloboacele cu vin, mascuri fripți și pită, ca nu cumva prin taberi să le ducă dorul!

Așa scria legea secolului: Domnul îi miluia pe ohabnici cu independență în hotarul pământurilor, însă la strigarea cornului să fie față, să-și dea partea de sânge! Și ohabnicii se urniseră cu mic cu mare, căci nu era de glumit cu acest voivod aspru: lipsa ori întârzierea putea fi socotită hiclenie, și se pedepsea cu luarea ohabniciei și capului.

Veneau rând pe rând căpitanii de județ, dând seamă Domnului că oastea mare se adună la locurile de poruncă. Mehedințenii, gorjenii, cei din județul Jaleșului, și râmnicenii, mărșuiau pe sub un văzduh fierbinte, pe marele drum al Câmpulungului. Printre lănci și arbalete, scuturi și arcuri, se zăreau pe alocurea îmblăcie și pari afumați la capăt, însă aflând căpeteniile că Domnul se uită la astfel de unelte cu silă, porunceau purtătorilor să se ducă să vâneze cu ele iepuri și urși. Rând pe rând, aflând mânia Domnului asupra rablelor, armele vechi dispăreau și le luau locul arbaletele și lăncile.

Coborau pământenii Buzăului și Târgușorului, pe alte drumuri, la alte locuri de poruncă, în timp ce la Argeș olăcari veneau și plecau în goana cailor, și clopotele bubuiau în turnuri necontenit, și le răspundeau alte clopote, până-n Vlăsia cea mare, la Snagov, și până la Olt, la poiana luminată. Toată Țara

1 Chivără – acoperământ de cap în formă de chipiu înalt.

Românească pornise la drum, și-n porțile satelor se auzeau plânsete și bocete, și copiii se înșfăcau de tați și frați. Vuia profund codrul Deliorman când treceau călărimile în goană și când mânătorii carelor cu poveri plesneau din harapnice și răcneau la boi.