Mircea cel Mare

Pe brazda Dunării, corăbiile Țării Românești umblau necontenit, în sus și-n jos.

Când Mircea voivod și-a dat seama că ceasul pornirii e deplin, s-a uitat la spătarul Sin, care sta gata să-i dea spada mare.

Mircea voivod a luat spada.

A sărutat-o adânc.

După aceea a ridicat-o cu amândouă mâinile, sus, parcă vrând a brăzda văzduhul.

Și-a strâns calul în pinteni.

A pornit, între flamurile cu vulturi și-n cântarea mai tare a clopotelor.

Îl urmau sfătuitorii, la un pas distanță, și între ei se afla Filos-filozof, cu toate că muzele n-aveau nici pe-atunci ce căuta în taberele războinice.

Apoi, din răsqruci în răscruci, oastea mare s-a închegat.

Curând, călare și crunt sub coif, Mircea s-a oglindit în Dunăre.

Malul dimpotrivă era binecunoscut Țării Românești prin negoțul ce se desfășura și, mai cu seamă, prin coborârea turmelor, în ierburile Deltei, la iernatic. Cutropirea de către Turci a malului dimpotrivă însemna gâtuirea țării sau astuparea definitivă a acestei ferestre a Răsăritului. Pe de altă parte, numai un nebun le-ar fi îngăduit să se statornicească în pragul țării și să nu încerce să-i stropșească la timp!

Se scuturase numai un rând de frunze de când bulucurile lui Murad-Sultan mâncaseră stropșeală la Plosnic, din partea Bosniecilor și Sârbilor; ajuns la aman, războinicul osmanlâu ceruse pavăză de la bulgarul Șișman și de la Ivanco, riga Dobrogei. Și unul, și altul, deși închinați Turcului, s-au prefăcut că nu aud, lăsându-l stropșelii; însă, ca osândă că nu i-au făcut hatârul, Murad l-a trimis împotriva lor pe Aii Pașa, fiul lui Hairedim, și acesta și-a urnit bulucurile. $îșman, țar până la urmă, s-a supus și și-a dezlegat punga să dea tribut, însă Ivanco, feciorul lui Dobrotici, a luptat și a căzut în luptă ca un paraleu.

Spadele românești au intervenit tocmai în toiul acestor evenimente. Mircea Voivod și-a încărcat ostile în corăbii sau și le-a trecut pe poduri de șăici, și iată-le la Dârstor, potrivind tunurile, către turnurile cu semilună! Amarnic a huit artileria românească atunci, iar lacși-bey, căpetenia Dârstorului, avea să-și dea seama că apăruse în istorie o putere nouă! Nici nu se așteptase osmanlâul la un tain atât de gras, de ghiulele, și la alte tainuri, zvârlite cu arbaletele! lacși-bey a apărut puțin timp la meterez și s-a văzut înconjurat de toate părțile, și-n toate părțile fluturau flamurile cu vulturi!

Mircea voivod cu curtenii săi nu și-au cruțat defel energiile, împingând spre porțile cetății valurile călărimilor și trecând mai departe, necontenit, peste stârvurile vrăjmașilor, către porțile Dârstorului! împresurarea a ținut destul de mult, dar până la urmă porțile au fost sparte și bătălia s-a întins pe ulițele cetății, în răcnetele răniților, în țipetele copiilor și femeilor și-n vaierul clopotelor.

Nici un fes, nici un turban nu s-au mai ridicat de la pământ, dar nici de urma lui lacși-bey nu s-a mai auzit!

După alinul acestui vifor prim, Mircea voivod a poruncit ridicarea flamurilor cu vulturi deasupra Dârstorului! A chemat meșterii să bată pe porți și pe turnuri pecetea cu vultur. Ostile s-au adunat și s-au întins taberele, însă proști și cu buzele umflate au rămas cei ce credeau că se și întorc acasă!

Mircea voivod începuse brazda cea mare a îndrăznelii și trebuia să continue! în timp ce ostile se hodineau, a trimis iscoade înainte, să vadă tăria osmană, întinderile și bogățiile. Și iscoadele i-au adus știri felurite. Unii ajunseseră până departe, departe, la o pădure înfricoșată, ca o mare de arbori; iar alții, cei ce apucaseră în linie dreaptă, spre răsărit, zăriseră într-o dimineață Marea Neagră… Văzuseră și Heracleia, cetate tare pe dâmburile de la lenisala și răsfrântă într-un lac imens, ca un ciclop!

Țara Dobrogei era bogată în pășuni și turme.

Mircea voivod și-a rânduit oastea; după ce a mai întărit o dată puterea pârcălabului din Dârstor, a ridicat iar sabia brăzdând văzduhul. Coloanele lui înaintau încet și cu băgare de seamă, nimicind pretutindeni rezistența Turcilor.

Marșul acesta de nimicire a vrăjmașului a ținut tot anul 1388, până ce pâlcul din frunte, cu Mircea voivod, au zărit o oglindă albastră imensă. Caii au grăbit, simțind în nări răcoarea apei. Curând galopau, căci îi ardea de vii setea; însă, cum și-au înfundat boturile în Mare, și le-au și scos și au strănutat cu scârbă… Voivodul se vedea răsfrânt în această oglindă vastă cât cerul. Și-a scos coiful și abia și-a stăpânit chiotul ce-l gâlgâia în grumaz, tare și rostogolitor ca tunetul! iată, Țara Românească descălecase iar până la Marea, până la acest drum uriaș al apelor, legătura între toate orizonturile și cetățile pământului…

Departe, departe, pe linia zării, se deslușeau corăbii în șir, brăzdând drum, poate de la Caffa, poate de la Licostromo din gura Dunării, tocmai către Veneția și Genua… îndată ce a poruncit oștirilor hodină, Mircea voivod s-a tras în cortul său, la umbră, cu sfătuitorii, în timp ce oștenii își lepădau zalele și se aruncau în mătasa apelor, dând în sfârșit chiote de bucurie, după un marș lung de-un an!

Străji se ridicaseră pe gorgane, amintind străjile Dacilor lui Decebal. Urcau la cer, ca niște vâltori dropiile, până sub soare, speriate de mulțimea descălecătorilor.

Focurile bivuacurilor s-au aprins seara, și Mircea voivod s-a gândit că era vremea să dea primele răsplăți oștenilor, întâi a miluit unii boieri, cu ohabnicie, mai apoi a cerut căpeteniilor de curteni să-i dea seamă despre purtarea în luptă a fiecăruia. Și pe unii i-a ridicat la rang de moșneni, pe moșneni la rang de boieri. Din gros și fără zgârcenie a miluit oastea mare a țării, pe fiecare dăruindu-l după purtare și răni dobândite.

Iară Filos sta și scria, cu călimările alături, și nu mai prididea.

Și începea hrisoavele așa: Io, Mircea, mare voivod și domn… stăpân peste toată țara Ungro-Vlahiei și a părților de peste munți… și Amlașului și Făgărașului, herțeg și domnitor al Banatului Severin, și de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea mare…

Mircea voivod l-a privit întâi cu asprime, pe urmă și-a dat drumul zâmbetului, văzând că Filos-filozof nu-i adaugă ta fire apucături rele, ci spune adevărul curat: într-adevăr, spriji-nindu-se pe puterea cea mare a mulțimilor Țării Românești, putuse sfârși cu bine acest prim drum al victoriilor. Sprijinit tot de aceeași putere, se înfruntase cu cea mai mare forță a lumii și o biruise, smulgând de sub genunchiul ei pământul acesta românesc mărginit de genunea Mării… Cu dragoste și bucurie s-a uitat către pilcurile curtenilor și oștii mari. A văzut în cântecele lor de seară dor de casă. A văzut o forță extraordinară în danțul Călușarilor. Drept care, Mircea voivod s-a întors spre Filos-filozof și i-a poruncit:

— Scrie, Filos…

Pana caligrafului șuiera mărunt și repede, în timp ce Marea scotea din cuibarele adâncurilor vulturul de foc al lunii pline.

Într-adevăr, mila Domnului nemărginită fost-a, îndeosebi cu oastea mare, dând multora chiar din pământul cuprins din puterea Turcului, însă și-n oastea mică a curtenilor și-n cea mare a mulțimilor, strașnic bântuia boala fără leac a dorului de casă!

Mulți dintre alcătuitorii oștii mari fuseseră pe-aici, cu turmele la iernatic, și-și aduceau aminte de ani de liniște. Acum, în ciulinii de pe țărmul Mării Negre dăduse bruma, și ei ședeau în taberi. și oftau de dorul cel potopitor pe care nu-l putea alina decât porunca de întoarcere…

Insă, cine putea pătrunde gândurile și planurile Domnului?

De obicei, poate din adâncurile veacurilor dace, ostile erau slobozite de sub arme iarna, și oare nu cumva Mircea voivod voia să sfarme obiceiul? într-adevăr, Domnul așa plănuia în sinea sa! Ieșind pentru prima dată în aria vânturilor, nu voia și nu putea să întrerupă treaba începută! Armele nu vor fi depuse în cămări, pân' la împlinirea drumului, căci un lucru lăsat la jumătate trebuie luat de la început, cu înmiite eforturi!

Mircea voivod încercase puterea țării și o aflase destoinică, tare la arțag în fața cetăților, cu calm la trecerea apelor, repede ca fiara la iurușuri, însă știa că încercările cele mari abia vin și oștilor le trebuia călire! Deci, a hotărât să petreacă iarna între vifornițele pontice, și când s-a dat semnul de adunare toți au crezut că aud cuvântul mult așteptat. Au dat toți un murmur ca al codrului, când Domnul a brăzdat văzduhul cu spada, spre sud, către marea de arbori fremătători… Au murmurat ohabnicii mai ales, și moșnenii, și serbia, dar s-au aliniat sub steaguri și au pornit în tăcere, în timp ce vântul pontic, prevestitor de iarnă, răscolea nisipurile și ciulinii.

Și așa, învăluiți în vânt, mărșuiau spre marea de arbori, părăsind cealaltă mare, vânătă de frig, ca un ochi imens, înghețat. Pretutindeni unde aflau așezări și gărzi otomanicești, săvârșeau cele cuvinte. Apoi i-a cuprins iarna. Domnul a văzut atunci cât de bună este chibzuință și chiverniseala! Au venit care cu cojoace, cu ciubote brașovenești și cușme, și numai așa puteau rezista frigului nemilostiv.

Străbătând străvechiul pământ românesc de pe țărmurii Mării Negre, oștenii lui Mircea voivod se reîntâlneau cu rudele lor de sânge răspândite prin așezări până departe la marea de arbori fremătători. Ciobanii, plugarii și pescarii locului primeau în urale și cu pâine și sare pe blid ostile descălecătoare cu vulturi pe flamuri. Morminte dace apăreau din vreme în vreme, și pe alocurea turnuri sparte, la adăpostul cărora oștenii lui Mircea voivod își adăposteau caii, își uscau obielele la focuri, și-și ospătau merindea. Ca un vânt ștersese flotele de odinioară de pe fața Pontului Euxin și para focurilor din lampadarele de demult. Unde era marea cetate Callatis?

Acestea le cugeta Filos-filozof, zgribulit de frig, urmând oastea în mers. Mircea voivod îl poftise să rămână în urmă, la căruțele cu poveri, însă ochii lui Filos erau hămesiți după noutăți, și-i ieșeau din orbite de bucurie în fața rămășițelor timpurilor… Nu făcea caz de știința lui în creșterea și adormirea civilizațiilor, însă ofta după coloniștii din Milet, răspândiți odinioară jur-împrejurul Pontului, ca după niște neamuri ale sale mari și vrednice.

Când oastea mergea în gol, cu flamurile vânzolite de vifor și se auzeau murmure, Mircea voivod poruncea oprirea și o supunea unui mustru aspru. Se desfășurau avane întreceri pe cai, lupte corp la corp, lupte cu lancea, întreceri din fugă, iar cel ce izbutea să atingă cu săgeata un ban aruncat în sus de măria sa, tot atunci era ridicat la starea de moșnean! Când era vorba de dueluri cu spada, între pâlcuri, Mircea voivod nu se putea răbda, și-și ridica spada lungă, de bărbat înalt și voinic. Și întrecerile căpătau putere, când însuși Mircea se amesteca, și nu între ohabnici, ci între curteni și cei din oastea mare…

Așa înviorați, iarna pontică nu li se mai părea urâtă și lungă, și când venea poruncă de înaintare, porneau toți ca unul, mereu și necontenit către marea de arbori fremătători… încet-încet, miile de oameni de la început erau cuprinși de simțământul unei unități, iar tabăra le devenea încet-încet casă și familie! Când troienele erau până la piept, călărimile înaintau mereu spre sud, ca într-o mare albă, deasupra căreia lucea soarele alburiu sau luna.

Marea de arbori fremătători s-a zărit într-o noapte, ca un zid de cetate neagră, așa de încremenită sta sub cerul adânc albastru. Coloanele s-au oprit, însă Mircea voivod știa de la iscoade că pădurea era fără drumuri.

După un popas cu somn iepuresc și cu dârdâituri de frig, s-a poruncit pregătirea securilor de luptă! Vrăjmașul era de data asta natura, și trebuia străpunsă și pătrunsă! La față au ieșit căpeteniile, după exemplul lui Mircea, și au tăiat primii lăstari cu spadele. Și au înaintat, oastea mică și oastea mare, cu securi grele, și drumul înainta din ce în ce mai adânc în inima pustietății trezite de strigătele de îndemn, de nechezatul cailor și de prăbușirea copacilor.

Când niște pâlcuri au pus foc la rădăcinile stihiei, s-o ardă spre a ajunge mai repede la loc deschis, Mircea voivod s-a mâniat strașnic, găsind în acest plan ocolirea greului și treabă barbară! Și-a și ridicat spada, să pedepsească nevrednicii, dar s-a domolit, și lucrul a început mai cu putere; și astfel, copacii buni erau înjumătățiți și prefăcuți în scândură pentru fundul carelor, în poduri și podețe peste gârle.

Pământul, luat bucată cu bucată de sub genunchiul Turcului, trebuia bine gospodărit.

Apoi au răzbătut dincolo; și aflând garnizoane otomane, s-a poruncit iurușul, și desțelenitorii de ieri au devenit iar oșteni căliți bine în frigul pontic și-n înfrângerea greutăților.

Așa au petrecut iarna 1388, și-n noaptea Anului nou, 1389, au înjghebat, mai ales cei din oastea mare, fel de fel de plugușoare și colinde, gândind la cei de departe, în noaptea aceea unică, petrecută la marginea de dincolo a mării de arbori, Mircea Voivod a poruncit să se dezpecetluiască butiile cu vin, și însuși el a închinat primul, ieșit prin deschizătura cortului. Poruncise să se dea numai atâta băutură cât să se dezlege limbile și nu cât să dezpecetluiască bulboana dorurilor, ori cât să se urce la creieri și să-i înfierbânte… în tot lungul zilei de Anul nou, oastea mică și mare s-au odihnit, apoi a sunat cornul și Mircea a despicat cerul cu sabia, din nou spre Mare.

Lăcrămau ciulinii și spinii, clătinați și încălziți de vântul sudului, și inima oștilor a simțit adierea primăverii. Dealtfel, cocorii și berzele, venind tocmai de peste Mediterana, scriau pe cer această mult așteptată veste. Oare de ce și vântul sudujui și păsările migratorii înăbușesc de dor grumajii celor aflați pe depărtate meleaguri? Vântul Sudului topea omăturile pontice și păsările aminteau tuturor de cuiburile depărtate, însă era așa departe pân' la cuiburi și aveau alte mizerii de înfrânt, pas cu pas, în acel marș lung și istovitor.

Drumurile erau numai noroaie, și, când a dat prima ploaie de primăvară, oameni și cai s-au zgribulit, lăncile erau nespus de grele, curelele tolbelor cu săgeți le tăiau umerii iar încălțările chifteau de noroi și apă.

l-a întâmpinat Pontul în furtună formidabilă. Coloanele urcau necontenit spre nord, stropite de azvârliturile talazurilor. Așa au mers, pe lângă orcanul Pontului, și înaintau greu, căci și boliști dăduseră în oști, și sub coviltirele carelor gemeau mulți cu picioarele înghețate la străpungerea codrului. Lăncile nu mai arătau ca o pădure tânără, ci ca un hățiș, cu ramuri frânte, strâmbe sau încârjoiate. Soarele călduț îngreuna genele și pașii, încât, după sfat cu celelalte căpetenii, Mircea voivod și-a dat seama că trebuie întemeiată numaidecât tabăra.

S-au desfășurat corturile, în vecinătatea orcanului. S-au aprins focurile. S-a făcut strigarea la numărătoare.

Starea în tabără nu însemna însă lăsarea spre lenevire, ci somn și hodină numai cât îi trebuie omului, mâncare la anumite ceasuri pentru toată oastea deodată și mustru aspru… Cei ce și-au închipuit altceva, rău de tot s-au ars! S-au ars ohabnicii, având ciolane moi, după îndelunga ședere și zăcere pe perne! Nici oastea mică, nici oastea mare, învățate cu coasa și cu sapa, din zori până-n noapte, n-au găsit nimic rău în porunca nouă. lepurește dormeau acasă, în țară; iar treaba asta, a marșului și-a luptelor tot mai rare, li se părea floare la ureche!

Însă vai și amar de cei ce-și pierduseră ori își uitaseră armele, în lungul marșurilor! Mircea voivod era nemilostiv cu aceștia, socotindu-i buni pentru butuc sau ridicarea în funie… încercase voivodul să spargă un obicei vechi, al slobozirii la vetre în timp de iarnă, și izbutise, transformând strânsurile de plugari de odinioară într-o unitate de cremene, într-un tot gata de mișcare unitară, la un semn, la apărare ca și la iuruș.

Când au sunat cornurile plecarea, flamurile s-au ridicat. Tăcuse orcanul Pontului. Vara a venit repede și i-a prins luptând și mărșuind. Dogorile nemilsotive îi uscau de sete. Treceau pe lângă vechi fântâni, dar nu ieșeau din rânduri, căci așa era porunca, încet-încet s-au obișnuit cu rația de apă de la un popas la altul, și nimeni nu crâcnea, deși izvoare și fântâni le făceau cu ochiul! Aflau-pe alocurea sate arse sau pustiite și bălegarul proaspăt de cai arăta că garnizoanele turcești abia fugiseră.

Mulți ieșeau din rând, potopiți de dogoarea acelei veri 1389, și-i culegeau cărăușii de la carele de poveri. Așa, încet-încet, se producea în oastea lui Mircea selecția între slabi și vrednici. Lăncile nu mai arătau ca un hățiș sălbatic, ci se scurgeau în linii drepte, spre nord, către punctul unde văzuseră Marea întâi.

Au cunoscut de departe urmele de focuri ale vechilor tabere, și iar s-au desfășurat corturile, lângă Marea lină ca mătasea. Drumul încercării se sfârșise. Acum, ultima poruncă va fi dată spre Argeș, prin Dârstor și Brăila.

După darea poruncii, Mircea voivod i-a lăsat să chiuie de bucurie, dar numai el știa că era bucurie în mână străină, că fericirea sfârșitului sta ca cioara-n par!

Sud-estul continentului european se burzuluise rău! Oastea călită a Țării Românești n-avea să mai descalece! Țara va merge doar în permisie, însă așa încătărată.

În fruntea Turcilor se ridicase Ilderim-Fulgerul. Țara Românească îndrăznise, și curând se va vedea: care pe care?.

Patru rânduri de frunze aveau să scuture sălciile de pe malul Dunării, peste pletele și coifurile pândarilor aflați în necontenită stare de alarmă; și în sfârșit, în anii de lacrimi și jale, 1393, Fulgerul s-a repezit spre Târnovo, cetatea de scaun a țării vecine! A împresurat-o în bătaia clopotelor!

A și stropșit-o, luând robi mii și mii!

Focul de la Târnovo s-a zărit până-n Țara Românească! Și bulucurile de pulbere s-au zărit, în înaltul cerului! Dar căpeteniile Țării Românești încă nu le venise ceasul cel decisiv! Ținta bulucului era Dârstorul, și oastea încălărată a alergat ca spulberul, în ajutorul locuitorilor și pârcălabului, însă fost-a să ajungă prea târziu!