Mircea cel Mare

Au aflat apa Dunării înțesată de. galioanele de război turcești și cetatea Dârstor gata învăluită de miile de oști! Noaptea, după ce înceta huetul tunurilor, auzeau hogii1 și imamii2 strigând către Alah, încât pe locuitorii Dârstorului se zbârcea carnea, căci nici o putință de scăpare nu aveau decât moartea cu glorie!

Împresurarea a ținut mult. Iurușurile se izbeau și se zdrobeau de ziduri. Urcau la metereze, să-și împlinească datoria față de cetate, și moșnegii, și femeile, măcar cu bolovani să arunce în capul Fulgerului! Și cu toate că la o vreme rău se împuținaseră merindea și apa, Dârstorul nu se da, ci tot mai îndârjit lupta cu puterile înmiite ale lui llderim! Dar văzând că nu vor avea izbândă asupra cutropitorului, dârstorenii au ridicat flamura albă. Au tăcut tunurile Turcului, să se audă ce spun împresurații. Și împresurați! spuneau așa: că se predau, dacă Fulgerul jură de șaptezeci și șapte de ori pe cartea Coranului, că-i va lăsa să părăsească cetatea, cu armele și cu averile pe umeri și să meargă care încotro vor voi!

1 Hoge – preot mahomedan.

2 Imam – preot musulman.

Fulgerul a găsit bun cuvântul din partea-lor. Le-a făgăduit. Porțile s-au deschis…

Mulțimea de oameni, cu armele lor, cu femeile și copiii lor, au prins să iasă și, cum s-a sfârșit șirul, s-au luat după ei ca la o mie de Turci, să-i apere, vezi bine! în lungul drumului… Și au mers dârstorenii ce-au mers, însă când au vrut să apuce într-o parte, Turcii le-au poruncit să apuce în alta; și așa s-au stârnit întâi gâlceava, pe urmă bătălia! Și era să înfulece papară Turcii, dacă nu le veneau ajutoare!

A urmat asupra dârstorenilor un măcel înspăimântător, până la ultimul murind!

Auzind tragedia demnă de Elinii antichității, Mircea voivod a gemut! L-a năpădit ura! A pândit clipa cea bună.

Cum a aflat că llderim cuprins-a nordul Dobrogei, a poruncit navelor sale să fie gata de încărcarea oștilor. Și a trecut dincolo, și într-un vârtej a ținut-o, până la sud, la marea de arbori fremătători, tăind și stropșind, și luând în robie gealați în infinit număr… Dar asta a fost numai o răcorire a mâniei, un strop de dulceață pe cerul amar al gurii! Ceasul cel mare era copt bine pentru izbitura supremă între Țara Românească și puterile Fulgerului.

În anii amintiți, 1393, pe la scuturarea frunzelor, puhoaiele otomane au trecut pe la Turnu și au prins a se revărsa în sus, spre Argeș. S-a încruntat pământul cu iarba, iar frunzele parcă s-au scuturat mai repede de vântul spaimei. Călărimi nemaipomenite, duiumuri pedestre, care cu poveri, toți și toate urcau spre Argeș, și sub miile de mii de copite și pași rămâneau numai pulberea, și cerul se mohora mai tare, și vânturile se tânguiau, în timp ce clopotele Țării Românești s-auzeau de la Snagov la Olt. Obcinarii urcaseră tocmai la păsurile către țara românească de peste munți, și focurile de veste chemau pământul!

Călărind în fruntea bulucurilor, Fulgerul știa din pățanii că nu-i bine să ticluiască dinainte planuri goale. Se temea de oastea Țării Românești, însă nu cât trebuia, și îl înfricoșau de-a binelea pădurile nepătrunse.

Ori dincotro se întorceau, iscoadele băteau din buze, căci nicăieri nu zăreau picior de om! Bei1 și pașale2 își dădeau cu părerea că Mircea a și trecut în țara românească de peste munți, să ceară ajutor lui Sigismund suzeranul, și că de aceea toată Țara Românească tace mâlc… Ilderim-Fulgerul clătina din cap, a îndoială, și bine făcea… căci repede de tot și-a dat seama că se află prins la ceaunele râpilor.

Din față îl izbeau călăreții în frunte cu voivodul. Cutropitorul a poruncit bulucurilor să apuce la dreapta, însă s-au trezit în trăsnetele bolovanilor și parilor aruncați de pe creste; alți bolovani se prăbușeau din latura stângă.

Ilderim-Fulgerul a dat poruncă de grabnică întoarcere, și atunci s-a întâmplat în oastea sa un amestec și un vălmășag cumplit: coada bulucurilor s-a simțit deodată mușcată și. împinsă înainte; capul întors înapoi se îngrămădea spre vălmășagul cozii, și huia codrul Deliorman! Răcnete, strigăte, mugete, nechezaturi, totul se amesteca și din toate părțile zbârnâiau săgețile, bufneau bolovanii; săbiile hăcuiau fără hodină și fără întrerupere, în timp ce mulțimea de dușmani se frământa în loc, înnebuniți de groază în codrii înfricoșați!

Ilderim-Fulgerul își croia cale înapoi, spre Dunăre! Oștenii din garda lui îi făceau loc cu iataganele, în timp ce din arbori, de pe dâmburi, din toate umbrele codrului, moartea țâșnea. Carele, vitele de povară, caii spahiilor, totul se răsturnase și se frământa în mocirla pâraielor întunecoase și stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ românesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile și vânturile, și toate se izbeau asupra năvălitorilor! Buciumele răsunau fără alin, și alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră.

Ilderim-Fulgerul își smulgea barba când vedea cum îi piere floarea spahiilor și floarea bulucurilor pe jos! Bătea cu paloșul în gărzi, să-i deschidă mai repede drum de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea!

Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau călări, pe cai iuți ca vântul, _ostile românești!

Însuși Mircea voivod călărea în frunte!

Ilderim-Fulgerul și-a lepădat balele scârbei în apa Dunării! îi tremura barba de rușine, iată! învinsese țări după țări, ' Bei – guvernator al unei provincii sau al unui oraș.

2 Pașală – titlu al vizirilor sau al unor înalți demnitari.

Împărății i se așternuseră la picioare, cu avuțiile, cu satele și cetățile, și acum pământenii Țării Românești îl căsăpiseră!

Faima biruinței de la Rovine s-a împrăștiat în toate laturile pământului. Lui Mircea i s-au adus cuvinte și scrisori de laudă; însă el, ca om pățit, nu s-a lăsat furat de dulceața cuvintelor; vrăjmașul nu fusese răpus decât vremelnic și în parte; oricând se putea întoarce cu mai multă putere. Ceea ce s-a și întâmplat. Curând după aceea, ostile osmanlâilor au năvălit în țară, au dat foc Argeșului și l-au pus voivod pe un ticălos numit Vlad, vândut Fulgerului. Ba, acest ticălos din istoria Țării Românești s-a și prins să dea cutropitorului tribut gras!

Pe la topirea omătului din anul acela, Mircea voivod a trecut peste munte, la Brașov, însă lacrimile Țării Românești aveau să se ia numai în 1396, luna în curgere august. Căci până atunci, jale mare fost-a, și peste tot locul a umblat trădarea.

Mircea voivod mai avea în stăpânirea sa doar o parte din țară, dar avea credința deplină în forța morală și fizică a poporului. Ochiul său aprig și neadormit se țintise asupra trădătorului Vlad.

Vecinul rigă Sigismund de Luxemburg al Ungurilor jurase să nu pună sabia jos, până nu va răpune fiara zborșită asupra Europei, și deci, tot timpul ticluia cu aieșii săi o cruciadă de răpunere. Astfel, a trimis soli pricepuți și în ițele politicei și-n știința graiurilor, tocmai în brazda Apusului, la Paris; și au dat solii strigare de spaimă în fața rigii Carol al Vl-lea, învinuindu-l că stă prea mult în jilțul său, în loc să sară în ajutorul Răsăritului Europei!

Pe urmă, solii s-au dus și au dat aceeași strigare la Dijon, la ducele Burgunzilor, arătând tuturor și pretutindeni cum Ilderim-Fulgerul se laudă că va da calului său ovăz în pristolul1 de la Roma!

Au strigat solii lui Sigismund pe la alte cetăți și neamuri, și așa se face că într-o bună zi s-au ridicat cavalerii, în vuietul chimvalelor2 de la Notre Dame, și și-au încărcat arabalele cu

1 Pristol – masă din mijlocul altarului unei biserici pe care se țin obiectele pentru oficierea liturghiei.

2 Chimval – instrument muzical format din două talere de aramă care erau lovite unul de celălalt.

merinde. Pe urmă și-au scos de la păstrare și rugină platoșele grele de fier, și caii leneviți de ședere, și au pornit drum lung, prin Alsacia, și de pretutindeni alți și alți cutezători li se adăugau la număr. Englezi din Britania cețoasă, Italieni, Germani, s-au tot adunat, până au împlinit numărul de 2500, și așa au mers până la cetatea Buda, unde au fost primiți în buna vestire a clopotelor. Și după ce și-au arătat armurile la Buda, și au benchetuit în lege, s-au urcat pe corăbii, și s-au lăsat așa în jos, pe Dunăre, până în dreptul Timișoarei.

Mai apoi au trecut Dunărea, pe la Orșova.

Și bătând Rahova, au trecut la vestita cetate Nicopole, spre înfruntarea cea mare.

În vremea asta, ceasul lui Mircea voivod sosise, însoțit de pâlcurile voivodului Stibor al țării românești de peste munți, a întâlnit oastea vândutului Fulgerului, și într-o luptă din spade numai între vândut și Stibor, sorții au căzut bine: Vlad, vândutul Fulgerului, rănit greu, a luat-o la fugă, spre a nu fi căsăpit cu totul… Mircea nu s-a dat hodinii după iurușul scurt și grozav, ci împreună cu binefăcătorul său au dat drumul cailor în galop, drept la Nicopole!

Însă, dintr-o dată nu i-au plăcut lui Mircea acei cavaleri peste măsură de îngâmfați! Cum au ajuns la Nicopole, aceștia își ridicaseră corturi de purpură și mătase! întinseseră și mese de ospăț și chefuri! Băuturile scumpe și mâncărurile le erau aduse cu corăbiile pe Dunăre, și între ospățuri prelungite zile și nopți, făceau întreceri în lupte cu spada, cântau și dănțuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe, în castele și-n cetăți; le cântau lăutele lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.

Se uita domnul muntean la petrecerile lor cu grijă și dojana! Cruciații îl priveau de sus.

Printre domniile lor se afla și un popă burgund, călător și cărturar cu faimă, monsieur Wauvrin. într-o noapte, preacinstitul monsieurs-a dus la tabăra lui Mircea, să-l vadă. L-a văzut crunt în priviri, în plete avea argintul vârstei. Peste cămașa de zale avea mantie vișinie. Sta pe malul Dunării, înalt și voinic, sprijinit în sabia lungă și puternică, în jur, ardeau focurile. Prin ierburi se auzeau caii păscând și sforăind.

Mari semne de mirare avea să dea monsieur Wauvrin cu cât îi cunoștea mai bine pe oștenii Țării Românești! O dată i-a găsit întinși pe pântece, tăifăsuind în ierburi. Caii lor pășteau cine știe pe unde, după niște stufărișuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oștenii s-au ridicat și au scos un chiot scurt, înfricoșător! Caii le-au răspuns prin nechezaturi de groază și preajma a început să duduie și să se cutremure sub copite! Cât ai clipi, au și ajuns în fața oștenilor care îi încălecau din fugă, cârmuindu-i cu strânsoarea picioarelor, învârtindu-și lăncile pe deasupra capetelor. Crezând că dau Turcii iuruș, Cruciații au aruncat paharele, și-au încins spadele, au sărit și ei pe caii lor îmbrăcați în fier. Monsieur Wauvrin i-a lămurit însă, trimițându-le cuvânt că nu dau Turcii, ci oștenii lui Mircea fac prubă de șarjă, să-și mai dezmorțească oasele! Cruciaților le-a părut rău îndată după vinul pierdut și după paharele sparte. Au cerut alt vin și alte pahare. Și-au descins săbiile și au poruncit lăutelor să cânte.

Pe când petreceau mai bine Cruciații, și oastea Fulgerului s-apropia! Veneau spahiii ^și bulucurile pe jos, mișcându-se ca un uriaș balaur mohorât. în urma lor rămânea ruina, cenușa. Suluri mari de fum se ridicau pe zări, departe. Vântul mâna înaintea lor cârduri de corbi și miros de carne arsă.

Neliniște a trecut prin taberile Cruciaților! Până acum se întrecuseră unii pe alții în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu dușmanii?

Mircea se furișase înaintea Turcilor și le numărase flamurile; erau douăzeci la număr, fiecare având zece mii oșteni! Cum s-a întors a trimis cuvânt Cruciaților, spunându-le că într-adevăr îi știe că sunt viteji mari! Le cunoaște faptele din trecute bătălii și le dă laudă pentru ele, însă când era vorba de Turci, să-l lase pe el, să-l pălească cu cavaleria lui ușoară, ca la Rovine! Să nu se avânte cavalerii, căci prea greu sunt îmbrăcați în veșmintele de fier! Dacă nu-l ascultă, vor pierde cruciada și degeaba au mai bătut colbul până la Nicopole! îi îngăduie să se repeadă el întâi în oastea pustie! El le va deschide drum, după aceea pot veni și domniile lor la răfuiala cu Fulgerul…

De părerea lui Mircea voivod au fost mulți cavaleri, însă degeaba!

Cei mai mulți s-au jimbat' a râde! Cum să-l lase, să le ia faima, și să-l laude lumea pe el, și nu pe ei? Să fie bucuros dacă l-or lăsa să se adauge în coada oștirilor lor!

Mircea voivod a răspuns cu mult amar:

— De asta vă arde, o, Cruciați? Eu știu lăsa și de la mine!

Să-i batem întâi pe Turci, după aceea n-aveți decât să vă lăudați că voi i-ați bătut! Lăsați ambițiile deșarte!

Cruciații au răspuns că nu vor.

Oastea Turcului se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb. S-auzea ca un vuiet de ape.

Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciați s-au așezat în veșmintele de luptă. S-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-n picioare. Cu acea mulțime de ocale greutate, s-au urcat pe caii îmbrăcați și ei în fier, și la un semn au pornit galop, cu lăncile întinse. Au trecut ca prin pleavă prin rândul prim al Turcilor! Au trecut așa și prin al doilea rând! Și printr-al treilea! Socoteau că au și câștigat victoria, când deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor, care s-au desfăcut în lături și i-au prins în clește! Caii lor picau cu boturile în pământ, intrați cu genunchii în niște țăruși ascuțiți.

A urmat măcel îngrozitor! Căngile de la sulițele Turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de sub greutatea fierului de pe ei. Câmpul din Nicopole s-a umplut în câteva ceasuri cu mii de morți. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeaba fugeau cei rămași vii, căci Turcii îi ajungeau și-i stropșeau.

Mircea, împreună cu Sigismund, riga Ungurilor, au alergat în ajutor, dar totul goană în vânt era!

— iată ce-ați făcut! ofta Mircea voivod, uitându-se mai apoi la câmpia de morți, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei, iată unde v-a dus fala și îngâmfarea!

1 A se jimba – a se strâmba, a se schimonosi.

Într-adevăr, căsăpire fără seamăn fusese, și câți n-au pierit gâtuiți de Turci s-au aruncat de spaimă în Dunăre, ori s-aMjunghiat unii pe alții la urcarea în bărci și corăbii…, Cj§§ însuși domnul Sigismund, riga Ungurilor, nu s-a)5utut întoarce la Buda prin Țara Românească, pentru că Vlad, vândutul Fulgerului, își vindecase rana de la Stibor și sta în pragurile munților la pândă! Așa încât, cu oameni puțini și tremurând de spaima celor pățite, domnul rigă a coborât tocmai la cetatea Chilia sau Licostromo, cu nava; a înconjurat Peninsula Balcanică, până la Raguza, și așa, a ajuns la Buda, la el acasă, după vreme lungă de pribegie… în ce-i privește pe Franțuzi și Germani, câți au scăpat cu zile s-au întors în țările de baștină, pe jos, rupți, flămânzi. Și i-au lătrat prin sate și cetăți toți câinii Europei.

Când au intrat așa de umiliți și rupți în cetatea Parisului, chimvalele Notre Dame-ului au plâns.

Toate ca toate, Franțuzii și Germanii s-au întors cum s-au întors, tocmai la capătul celălalt al continentului, dar Țara Românească rămânea tot în bătaia Fulgerului! însă, poate spre norocul acelor vremuri, llderim avea treabă cumplită la Bizanț, urmând să-l cuprindă. Și mai încerca să cuprindă Epirul, Peloponezul, Athena, încât primejdia s-a mutat pe alte meleaguri.

Creanga de spini care ținea inima lui Mircea de-atâta vreme strânsă s-a desfăcut deodată și i-a lăsat-o liberă, în decembrie 1396, când vândutul Fulgerului a fost prins în cetatea Dâmboviței! Ceasul pentru Domnul Țării Românești trebuie să fi fost cumplit, cumplit de setea pedepsei ce trebuia dată!! Apoi, Țara Românească a răsuflat profund, lepădând greul tributului, și s-a bucurat la întoarcerea deplină a gospodarului! Avea să se mai încălăreze țara, iar, în anii 1400, și tot Fulgerul însuși venise la brazda Dunării, și, după cum spun martorii, a mâncat stropșeală.

Liniștea Țării Românești depindea numai de mișcarea Fulgerului.

Din Asia stârnise orcan strașnic, asupra Turcilor, Timur-Șchiopul. Aria războiului s-a mutat deci tocmai la Ankara, și în anii 1402, iulie 28, s-a produs încleștarea decisivă! Timur-Șchiopul, ieșind biruitor, a pus piciorul său cel sănătos pe grumazul lui llderim!

Și luându-l prins, l-a dus și l-a închis, spulberându-l de pe arie!

Scrie, Filos… Ce mă privești așa?

De mult sunt gata, Măria ta… Te privesc lung, Doamne, că ai încărunțit…

Mircea voivod a zâmbit amar.

— Dar se află om nesupus cântarului celui mare?

Nimeni, Doamne! Chiar și piatra prinde mușchiul vechimilor… Până și Filos, deși e în ani mai tânăr, simte rugina!

Mircea voivod s-a încruntat în niște gânduri. în tăcerea lăsată se auzeau în curți doar pașii străjilor. „Oare am gospodărit bine țara?” se întreba Mircea voivod.

Își amintea de anii începutului, de punerea pe temei a tuturor lucrurilor și de călirea oștilor gata să înfrunte orcanul. Evenimentele i-o luaseră înainte de multe ori, stricând tot ce săvârșise cu chiverniseală. De câte ori țara arsese? De câte ori în toiul furtunilor celor mari nu se descălărase ani și ani? Acum sorții cei buni căzuseră iar de partea Țării Românești. Se părea că va coborî o liniște lungă, spre hodină și prosperitate.

„De-ar fi așa”… a oftat Mircea voivod.

Filos l-a întrebat:

Ce să fie așa, Doamne?!

Ne trebuie liniște lungă, Filos!

Dar, oare, Doamne, spre dobândirea liniștii pornit-am?

Da, Filos! Liniște va fi după ce luăm înapoi, din mâna Turcului, țara străbunilor noștri, până la Mare! Ești gata de scriere?

Și astfel, în noaptea aceea de la Giurgiu, din mijlocul taberelor în freamăt, gospodarul Țării Românești îl trimitea pe Filos la Alexandru cel Bun, la Suceava, și de acolo la Liov, spre întemeiere a negoțului și păcii, dinspre brazda miezului nopții.

În țara domnului rigă Sigismund ardea para răscoalelor, și bună era alianța cu riga Jagellon al Lehiei și cu cneazul Vitold al Litvei! îndată ce va goni spaimele din fereastra sud-estului, Țara Românească va putea prospera dinfTiou: aceasta era unica explicație a roirii oștilor la Dunăre. Negoțul cu Liovul însemna începuturile altor vremuri prospere, căci târgurile și cetățile și vadurile Țării Românești vor cunoaște din nou mărfurile Europei.

După ce a ieșit Filos, Mircea voivod a ferit la o parte fereastra turnului.

l s-a ivit în față Dunărea sub lumina lunii. Era liniște desăvârșită, căci ostile primiseră poruncă să stea departe, în hățișuri, pân' la semn. Ceasul semnului încă nu venise, după cât a văzut voivodul. Era clipă decisivă, cumplita întoarcere a roții în partea Țării Românești și împotriva vrăjmașului ce o chinuise ani, arzând-o și nelăsând-o să se descălăreze pân' la mucezirea șăilor sub oameni.

Evenimentele din Orient se perindau ca furtunile prin mintea cutezătorului. Mahomed, și Isa, și Soliman Calevi, fiii Fulgerului, se sfâșiau între ei, după gâtuirea părintelui de către Timur-Șchiopul.

Mahomed-mezinul cuprinsese stăpânirile asiatice. Soliman stăpânea părțile europene, și între ambii Isa răscolea colburile. Un răsuflet de ușurare au scos neamurile înrobite; și se eliberau țările Asiei; și se mișcau cele europene; încât Serbia își dobândește neatârnarea, iar Bulgaria ridicase cornurile de alarmă și suna apropierea ceasului celui mare!

Între atâtea trăsnete căzute pe turnurile puterii turcești de odinioară, Mircea trebuia să-și amestece spada, să folosească prielnicia timpului și să redea Țării Românești teritoriile strămoșești până la Marea!

Și-a strâns mânerul spadei în pumn, când a simțit în pieptul său geamătul rostogolindu-se! Găinușa, urmându-și crugul1, l-a vestit prin strălucirea puilor de lumină că venise clipa semnului decisiv. Mircea voivod a aprins facla, și așa a dat porunca aceea supremă, de la cealaltă fereastră a turnului, dinspre tabere. Și nu s-au auzit nici măcar șoapte, nici porunci, nici sforăiturile cailor, nici pași, deși oastea mică și mare erau fără număr, adăugite cu mercenari.

Bunul gospodar a coborât liniștit, îndată ce a dat semnul, să fie față la urcarea în bărci și corăbii. Sta la schelă, la marginea podețului de bârne, tăcut și cu brațele cruciș, în linii

1 Crug – drumul planetei pe bolta cerească.

ordonate treceau și urcau în bărci și corăbii, rând pe rând, întâi oastea curtenilor, pe urmă oastea mare, tăcând și grăbind cu socoteală, numai cât trebuia. Nu s-a lovit lance de lance, nici scut de scut, în tot lungul acelor ceasuri. Când Mircea voivod a văzut bine că disciplina e păstrată întocmai, a sărit liniștit în barcă, spre malul dimpotrivă.

Mai apoi sta dincolo liniștit și cu brațele cruciș, supraveghind până și trecerea cailor și harabalelor.

Încâlceala acelor timpuri a fost deplin favorabilă cutezării. Când prima coloană a ajuns la porțile Dârstorului, la început au avut de lucrat cu săbiile puțin, iar tunurile au dat spre cetate numai câteva huituri. Pe urmă, lucrurile s-au îndrăcit, când garnizoana vrăjmașului s-a oțărât să-și țină pozițiile, și i-au venit în ajutor duiumuri repezi! Bătălia a costat multe vieți, și sub ziduri și pe ulițele cetății. După ce au bătut iar pe turn, deasupra porților, pecetea cu vulturi, și după ce au pus pârcălab, ostile au pornit înainte, pe vechiul drum, bătut demult, pân' la arborii fremătători ai sudului. Peste tot locul au săvârșit ce se cuvenea, și au găsit Marea cea mare sunând din orcan.

Și urmând calea orcanului, s-au întors ca și-n anii cei de demult, spre nord; însă n-au zăbovit, ci au urmat calea; și străjile înainte mergătoare aduceau știri dese. Se vedeau, departe, departe, din gorgan în gorgan, străjeri călări, cu mâna streșină, amintind străjile Geților de odinioară. Și așa înaintau, din străji în străji, și s-au oprit când au dat de brațul sudic al Dunării și de nepătrunsa pustie a Deltei. La celălalt marș, în anii vechi, stăruiseră și asupra acestui cuprins și i-au cercetat bogățiile și frumusețile. Au cercetat și-acum bogăția de pești și stuful bun pentru adăpostul oilor la iernatic. Mai cu seamă oastea mare se mira, văzând cum urcă în văzduh mii de mii de păsări sălbatice, doar la un chiot dat pe furiș, așa!

Luptele de reluare a Dobrogei se isprăviseră, și viața de tabără intrase așa de adânc în firea oștenilor Țării Românești, încât au dat murmur de părere de rău când Mircea voivod a brăzdat văzduhul cu spada, spre Argeș.

Cum Domnului îi plăcea să vadă totul cu ochii lui și să facă totul cu mâna lui, îi părea rău acum că nu dăduse poruncă de pătrundere și străpungere a Deltei, cu securile și săbiile, să vadă măcar de departe cetatea Licostromo, afiată sus, pe al treilea braț al fluviului, la confluența cu Marea.

Auzise, prin iscoade și într-o vreme de liniște prin neguțători, despre îndrăzneți Genovezi și de durarea acelui fabulos Licostromo, însă târguri nu prea încheiase cu această așezare, legătură cu Orientul, cu Mediterana și cu brazda de apus a continentului.

Dar o vorbă veche spunea că „nu aduce anul ce aduce ceasul” – și, cu toate că Mircea voivod nu se prea orienta după cuvintele din bătrâni, de data asta avea să le dea deplină crezare. Amarnic țipau miile de păsăreturi ale pustiei Deltei, când corabia cu voivodul la proră răzbătea pe sub bolți întunecate de sălcii, în contra fluviului! Și dintr-o dată, l-au ajuns, vâslind repede dinspre Marea, niște bărci, și l-au oprit pe voivod, să-i dea seama asupra unor grozave lucruri!

Străjile fixate pe brazda Pontului văzuseră corăbii izbindu-se piept în piept și auziseră în mijlocul vacarmului tunuri huind! Și după ce s-au berbecit navele, s-au aprins și ca nimicurile s-au scufundat!

— Cine îndrăznește să se bată sau să săvârșească nelegiuiri, la brazda de apă a Țării Românești? Tot acum să mi se dea seamă!

Dar pentru că iubea lucrul făcut cu mâna lui, Mircea a dat strașnică poruncă de întoarcere! Să se alinieze ostile pe brazda Mării, să fie gata! Iar brăzdarele Țării Românești să ia în piept valurile, până dincolo de linia zării apelor, să afle…

Apoi, în fruntea oștii mici și mari, a pornit cu spada în mână, și unde nu răzbăteau cu spadele, apucau securile, ca la arborii fremătători! Stârneau noian fumuriu de dropii, și pelicanii le urmau în urcușul spre soare în volburi albe. Stârneau lupoaice cu pui, și urcau înainte, în timp ce brăzdarele apelor, mergând paralel, și ele înaintau spre Licostromo necontenit.

Abia când au ajuns la al doilea braț al Dunării au chemat bărcile. Și sărind pe uscat, iar au apucat spadele și securile! însă deodată s-au ivit pe linia orizontului Mării nave în flotă strânsă. Tunurile Țării Românești erau gata să huiască spre ele, dar înaintașii suiți în arbori au făcut semn tunarilor să mai rabde, pentru că la catargurile navelor flutură flamuri albe…

— Și asta poate fi prefăcătorie! și-a spus Mircea, și spre a o lua înaintea unui eventual vrăjmaș, a poruncit tunurilor să huiască!

Și când au huit, marea s-a cutremurat și Delta a stârnit gâlgâituri limpezi de ecouri, flota s-a desfăcut o clipă și iar s-a strâns.

Au coborât bărcile. S-a văzut curând un bărbat scurt și pietros, gătit cu găitane argintate la straiul scurt.

— Cine-i și ce poftește? s-a încruntat Mircea.

Mai apoi, străinul a sărit pe țărm, urmat de câțiva aieși. S-au plecat lui Mircea.

Seniore! a glăsuit străinul. Mă cheamă Jacoppo Bontempo și sunt căpetenia neguțătorilor din Locostromo…

Ce spune? s-a încruntat Mircea spre ai săi, și atunci a ieșit la față Filos-filozof:

Spune că e căpetenia cetății Licostromo!

Seniori! a reluat Jacoppo Bontempo. Cetatea noastră, prosperă până ieri, trece prin înspăimântătoare furtună! Dacă binevoiți să-mi dați ascultare, iată…

Messer Jacoppo a prins a vorbi cu stăpânire de sine, cu toată tulburarea sufletului său: Timur-Șchiopul robise neguțătorii Mării Negre. Pătrunsese prin zarafii cu caii, iar hoarda întunecimii sale își umpluse sacii cu mărfurile de pe tarabe. Aruncaseră registrele, scuipându-le și zvârlindu-le sub picioarele hoardei negre! Negoțul cu Mediterana era în primejdie de nimicire, din cauza războaielor. Și s-ar fi descurcat messer Jacoppo cum s-ar fi descurcat, dar s-au sculat asupra Genovezilor Venețienii, din gelozie și spre concurență, și le îneacă navele de negoț, oriunde le întâlnesc pe ariile Pontului… Bătălia cea mare de nimicire se dăduse la Tana, ieșind Venețienii biruitori și înecând corăbiile Genuei, cu tot cu oameni, arme și mărfuri…

— Seniori! a reluat messer Jacoppo, după ce a tăcut o clipă, să-și tragă sufletul. La noi la Licostromo era până acum fereastra prin care se priveau Evropa și Asia. Caravanele venite tocmai din China, pe Drumul Mătăsii, își descărcau mărfurile și le încărcau pe alte caravane; și după ce treceau fluvii și mări ajungeau în Egipt și Asia Minor; și la Licostroma la noi; și de la noi, prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, răzbăteau până în Flandra și Burgundia… Să nu mai vorbim de mărfurile cetăților Mediteranei!

Prea bine… a rostit Mircea voivod, după tălmăcirea lui Filos.

Seniori! a reluat messer Jacoppo. Toată Europa de sudest e cuprinsă de vântul nebuniei, și noi, neguțătorii din Licostromo, avem nevoie de pavăză. Binevoiește să ne fie pavăză Țara Românească?

Bun cuvânt! a răspuns Mircea voivod, și închipuirea sa străbătea apele și schelele lor, și vedea flota Țării Românească înmulțindu-se la Licostromo și brăzdând mările lumii…

Atunci ne închinăm Țării Românești! a reluat messer Jacoppo, tulburat strașnic. Binevoiți a ne urma spre Licostromo.., Oastea mică și mare au zărit curând turnurile de pază și flota la schelă. Toți se mirau când au văzut la spatele cetății o pădure mare de stejari: cum asta, pădure de stejari, în nisipurile mării?

iată că se poate! au răspuns însoțitorii din Licostromo.

Pădurea am sădit-o noi, să avem lemn de trebuință, când furtunile ne sparg fundurile corăbiilor!

Strașnic lucru și gospodari strașnici! au răspuns oștenii, dar numai dintr-o minunăție în alta avea să treacă…

Oastea Țării Românești s-a oprit la poarta Apusului, însă gata de luptă, căci ce temei se putea pune pe făgăduielile lui messer Jacoppo? Gurile tunurilor s-au îndreptat spre porți și metereze, și flamurile albe fluturau mai dese, în cetate, stârnindu-se spaima. S-a înfățișat din nou messer Jacoppo, cu cheia mare, pusă pe-o periniță de pluș roșu. îl urmau marii neguțători în alai și-n fală de veșminte, și doamne, și calicime destulă se îndesa în urma lăncierilor.

Când a îngenuncheat messer Jacoppo înaintea Domnului, în cetate au prins să bată clopotele. Navele s-au mișcat repede, și, slobozind în jos flamurile genoveze de la catarguri, au repezit în sus vulturii Țării Românești!

Domnul a preluat cheia și, dând-o vistiernicului său, a poruncit pătrunderea oștilor în cetate.

Drumul străbătea așezarea și la capăt se vedeau navele în legănarea ușoară a talazurilor. Urale și cântece însoțeau oastea Țării Românești. Doamnele din Licostromo aruncau flori de la ferestre. Ochii Domnului Mircea umblau iute ca fulgerul în toate părțile și simțea la inimă un junghi, căci ici-colo zărea și zâmbete de fală, și poate și de dispreț, într-adevăr, Genovezii din Licostromo îi predaseră cetatea având nevoie de pavăză, însă disprețuiau oastea Țării Românești, găsind-o poate prea simplă față de armurile Mediteranei și Apusului… „Trăind și nemurind, vom vedea! își spunea Mircea voivod. Numai să am ceasuri de pace, și poporul meu va ajunge, mai repede decât credeți, la treapta civilizației voastre…”

Dar îl copleșea bucuria, căci i se deschisese încă o poartă spre lumea largă!

După ce s-au urcat în turnurile de strajă oșteni pietroși, săvârșind „schimbul” cu Genovezii, și după ce a pus rânduială până în amănunt și-n această cetate, Mircea voivod s-a grăbit spre Argeș.

Iscoade îl ajunseseră și la Licostromo, venind din Bulgaria și Serbia și vestindu-l despre succesiunea neașteptată a altor evenimente.

Bună și asta!

Și asta! își spuse Mircea, ascultând veștile, îl așteptau întâmplări de necrezut.

În vremea aceea, sfâșierea dintre fiii Fulgerului părea a se alina, fiecare bucurându-se cu vânarea de vânt și cu dobânda de până atunci. Dar când le era lumea mai dragă, o veste i-a înghețat din turbane până-n papuci! Și unul și altul aproape că uitaseră că mai au unjrățior, pus bine la păstrare în Asia, în depărtata Caramania! îl chema Celebi Musa, și-l păzea ca pe ochii din cap emirul caraman, ca nu cumva să se facă nevăzut de pe stânca surgunului1, și să intre în bocluc și el!

Însă, despre starea lui pe stânca din Caramania, a aflat prin iscoadele sale Domnul Țării Românești, și mintea lui de diplomat destoinic a făurit un plan nemaipomenit: îl va pune în jilțul Fulgerului, pe acest Celebi Musa, ajutându-l cum se cuvine, cu oști și bani sunători!

' Surgun – surghiun, exil.

Înainte însă de a încerca mareș, evenimentelor cu degetul, s-a sfătuit și cu Ștefan Lazarevici, despotul Sârbilor, și cu împăratul Bizanțului, și cu alții.

Apoi, cum s-a încredințat că sprijinul unora va fi deplin, a poruncit în mare taină unei corăbii de la Licostromo să se repeadă numaidecât pe ape, la Caramania! La proră, bine pregătit și muștruluit de Domn, se afla un sol. Și corabia s-a repezit de la schela din Licostromo și, brăzdând întunericul și apele, s-a zărit după timp lung Caramania cu piatra surgunului.

Auzind cuvântul trimisului, Celebi Musa a crezut întâi că visează, ori că a coborât din cer Mahomed-prooroc, să-l mântuie. După ce s-a încredințat deplin de adevărul cuvântului, s-a furișat de sub ochii de pază și a sărit drept în corabia românească…

Iar a fulgerat apele corabia, până la Licostromo, și de-acolo Celebi Musa a fost primit la Argeș, cu cinste și fală, ca un viitor sultan… Și adunându-se în Țara Românească ostile Sârbilor și pâlcuri puternice românești, în frunte cu Dan, fiul Domnului, îndată au și purces, dar după toate regulile tacticei și strategiei. Mircea voivod le-a petrecut până departe, și Celebi Musa a trecut Dunărea în fruntea lor.

Cu inima la gură a așteptat Mircea dobânda acestei încercări nemaipomenite! Soli pe cai iuți îl țineau cu știrile din scurt.

Oastea românească și a Sârbilor a străbătut Bulgaria.

Au ajuns la Bizanț, pe la Adrianopol.

Bătălia s-a dat pe Cornul de Aur, în locul ce-i zice Cosmedion. Nu se lăuda oastea românească defel, că a sângerat tocmai pe la Cosmedion, însă totdeauna pentru adevăr sângele trebuie dat fără cruțare! Fost-a însă ca Musa Celebi să nu aibă noroc numaidecât. Biruit la Cornul de Aur, s-a furișat împreună cu Dan, fiul Domnului, până în Țara Românească, la Argeș, așteptând să se coacă altă clipă.

Asta era prin anii de speranțe 1403-l404. Mahomed, biruitor vremelnic la Cornul de Aur, avea să fie bătut crunt de alți vrăjmași ai săi, și nu mult după aceea, Musa, protejatul Domnului Țării Românești, urca pe jilțul lui llderim! Planul lui Mircea voivod putea să pară aiureală și nebunie curată, însă adevărul a fost de partea lui: cel ce prevede bine și totul, pân' la un fir de ață, nu se încurcă în smârcurile lumii, ci le biruie, aruncând puntea de scăpare deasupra!

Acum, cu sultan pus de ea, Țara Românească putea trăi și zidi în liniște! Oastea mică și mare s-au descălărat, lăsând hergheliile domnești în seama comisului și cele ohabnicești la câmpii ohabnice. Iar au început a curge carele cu pești de la bălțile Dunării, lalomiței și Oltului, către mănăstiri ale căror danii erau, ori pe la târguri, dând cuvenită vamă. Cămările domniei, secătuite ani și ani de neliniște, arse și prădate de oști străine, aveau să se umplă iar de putini și butoaie cu vin și brânză, de slănini afumate și de tot lucrul din care se lua dijmă sau dicesima. Gropanele cu peceți uriașe de piatră aveau să se umplă iar de pâine albă, iar în tezaurul Domnului aveau să se strângă monezile sunătoare ale birului.

Însă nu e mai puțin adevărat că Filos a tot avut ce scrie, teancuri de hrisoave pentru șerbi ridicați la starea moșnenilor, pentru moșneni ridicați la boierie, pentru boieri ridicați la ohabnicie… Mâna Domnului nu s-a mai închis și n-a slobozit daruri numai printre degete, nici când a obosit. Se părea că așezarea lui Musa pe jâlțul Fulgerului avea să țină îndelung și că n-o să mai aibă sfârșit binecuvântarea păcii! însă totul a durat nespus de puțin, dar deajuns ca oamenii să se amăgească cu liniștea.

În anii 1413, iulie 4, Celebi Musa a fost biruit, prins și omorât de către Mahomed-mezinul, și orcanul veacului a început să clocotească iar asupra neamurilor! însă lovitura diplomatică a Țării Românești a folosit lumii întregi, căci popoarele au avut un pic de răgaz să se pregătească mai bine pentru alte izbituri ale valurilor istoriei. Și dacă încercarea cu Celebi Musa a prins, dacă ostile Țării Românești au ajuns să lupte tocmai la Cornul de Aur, de ce n-ar încerca Mircea voivod să sape și altfel jilțul fiului Fulgerului? însă Domnul a gândit adânc și în taină, căci știa că unde stă puterea, trădarea are ochi și urechi și pâra ascultă necontenit la ușă…

Noul plan de doborâre a fiului Fulgerului avea să se petreacă după trei ani, la 1416. Voivodul era acum cărunt bine și umerii săi drepți odinioară se plecau spre pământ adesea. Tot mai des căuta cu ochii spre poiana însorită de peste Olt, unde meșterii arhitecți Sârbi îi ridicaseră mănăstire și lăcaș de somn fără sfârșit, când va fi să ajungă la capătul brazdei pământești.

Obosise Mircea voivod, stând atâta timp cu spada între fulgere? Nicidecum, căci gospodarul cel bun nu lasă unealta de lucru din mâna sa, până-l cuprinde și înserarea și noaptea. Și dovada că n-a obosit, vom avea-o repede, când vom spune că iar și-a repezit hârlețul nevăzut spre surparea jilțului sultanilor…

S-a folosit de un vestit filosof și medic, Bedr ed Din, reformator al islamismului și cu mare trecere în lumea închinătoare a lui Mahomed-prooroc! Deci, I-a adus Mircea voivod pe Bedr ed Din în țară și, dându-i sălaș în pădurile fremătătoare ale sudului, i-a trimis tain nemăsurat de orez, să tot înghită pilaf și să-și adune învățăcei. Și și-a adunat Bedr ed Din învățăcei, ca la trei mii, și la timp copt bine, Mircea voivod i-a spus să lepede cărțile de știință și i-a pus spada în mână!

Bedr ed Din a trecut în Bulgaria, urmat de învățăcei și oști, gata să răstoarne jilțul Fulgerului, dacă sorții îi vor ține parte! Mare număr de credincioși i s-au adunat sub flamură!

Însă și Bedr ed Din a fost înfrânt de Mahomed-mezinul și aninat în funie.

Mircea voivod va fi oftat ori se va fi aprins de mânie, aflând prăbușirea înțeleptului în pulbere.

Înainte de a-și închina flamura, în fața soliei celei definitive, avea să se mai înfrunte o dată, cu Mahomed-mezinul, la 1417.

Din nou s-a încălărat Țara Românească și din nou chimvalele au sunat peste Deliorman și Vlăsia, de la Olt până la Buzău. Războiul a fost înspăimântător, amintind Rovinele de odinioară.

Curând, Mircea trecea în ogorul cel de dedesubt, cu o rană grea din luptă, dovadă și hrisovul dat de poporul său că s-a purtat bine și i se cuvine să se întindă de veci sub flamurile bătrânilor eroi.

Fulguia domol peste Argeș și bătea într-o dungă clopotul cel vestitor de furtuni. Băteau clopotele țării la unison. Gospodarul aspru a fost pus în sicriu într-un car cu boi, și dus așa, descoperit, în bătaia gerului aspru, până la Cozia, pe drumul cel vechi și mare al Câmpulungului. Plopii bătrâni, cu rădăcinile înfipte tocmai în vremea viforârii popoarelor, clătinau din ramuri când trecea pe sub ei, culcat în car, gospodarul cel bine chibzuit!

Se gătiseră șirurile de plopi cu flori albe de promoroacă, părând două șiruri de coloși ieșiți din adâncul puterilor pământului, și aliniați pe două rânduri, să dea ultim salut celui ce umblase treizeci și doi de ani cu vijelia în vârful spadei, cu chibzuință păstrată în chimir ca un ban, și cu simțul diplomatic ascuțit și fin ca o rază de luceafăr.

L-au culcat oamenii pământului la Cozia, după ce sfârșise de tras brazda pământului; însă Domnul Mircea avea să deschidă în neuitarea poporului său brazdă lungă cât somnul lui și cât lungul timpurilor.