Cazul Karen Leith

CAPITOLUL I

În ziua când i se decernă, lui Karen Leith, marele premiu de literatură, fericitul ei editor fu încântat de a-și fi putut decide eroina să apară în public. D-ra Leith, merse chiar până acolo, încât consimți ca minunata sa grădină japoneză, situată în spatele cochetei case din Washington Square, să servească de cadru acestei manifestări în același timp mondenă și literară.

Laureată a marelui premiu de literatură!

Această distincție izbutise să producă o oarecare impresie asupra timidei femei, frumoasă încă în pragul celor patruzeci de ani, venită fără vâlvă din Japonia; și de atunci ducea o viață izolată în dosul pereților opaci ai casei din Washington Square, unde scria romane minunate, pigmentate cu străluciri bogate.

Puținele persoane admise lângă domnișoara Karen, erau de acord în această zi memorabilă, că celebra romancieră nu le păruse niciodată atât de însuflețită și surâzătoare; alții, mult mai numeroși, o vedeau pentru prima dată.

Karen își primea musafirii mai de vază într-un mic pavilion situat în mijlocul grădinii exotice, în timp ce prepara ceaiul după un ceremonial cunoscut în Japonia sub numele Cha-noyu. Auzind-o fredonând cântecul ritual cu o ușurința surprinzătoare, s-ar fi crezut că fusese scris în limba sa maternă, vorbită înainte de engleză. Învârtea un bastonaș într-un vas de ceramică veche umplut cu praf de ceai verde; o femeie foarte bătrână, în kimono, stătea tăcută în spatele ei, ca o zeitate protectoare.

Răspunzând unei întrebări cu privire la bătrâna femeie, Karen Leith, spuse:

— Se numește Kinumé. Este un înger al blândeții și devotamentului. O am lângă mine de… oh! de secole.

O umbră de neînțeles trecu pe fața frumoasă și obosită a romancierei. Un invitat observă:

— Are tipul japonez, mignon, dacă aș putea să mă exprim astfel. Dumnezeule! cât este de mică!

Karen murmurând câteva cuvinte nedeslușite pentru auditoriu, bătrâna femeie se înclină adânc înainte de a ieși.

— Kinumé înțelege perfect engleza, cu toate că n-a învățat niciodată s-o vorbească curgător, explică Karen pe un ton de scuză. Este născută într-una din insulele Liou Kiou scăldate de Marea Chinei Orientale. Indigenii sunt încă mai mici dar mai bine proporționați decât japonezii propriu-ziși și sunt cunoscuți pentru blândețea caracterului lor.

Un tânăr, înalt, purtând un pince-nez spuse:

— Nu cred că spun prea mult când afirm că locuitorii din Liou Kiou nu cunosc armele mortale de peste trei secole.

— Insule fericite, observă domnul cel înalt.

— Ne puteți da un exemplu despre această blândețe de caracter, domnișoară Leith?

Figura romancierei se lumină de unul din acele surâsuri rare.

— Un paradis, unde crima este necunoscută!

Aceasta pare prea frumos ca să pară adevărat.

— Ceea ce nu-i împiedică pe japonezi să fie celebri pentru crimele lor, – interveni editorul d-rei Leith.

Karen îi aruncă o privire înainte de a trece vasul din mână în mână. Un critic literar îi puse o întrebare.

— Gustă-l… Nu, nu-mi amintesc de Lafcadio Hearn^[1]. Aveam abia șapte ani la moartea sa. Dar tatăl meu îl cunoscuse bine; ocupau amândoi o catedră la Universitatea Imperială… Ceaiul meu este delicios, nu-i așa?

Întrebarea se adresa tânărului înalt cu pince-nez, dl. Queen, autorul unui oarecare număr de romane polițiste, care luase vasul din mâinile d-rei Leith. Dl. Queen își opri o strâmbătură fără voie, și răspunse:

— Un nectar!

Apoi trecu vasul vecinului său, un uriaș între două vârste, cu spatele încovoiat de studiu, care-l trecu mai departe fără să-și fi muiat buzele.

— Voi pune totul laolaltă, Karen, afară de microbi, explică uriașul cu un zâmbet silit.

Această butadă fu primită cu un hohot de râs; toată lumea știa că d-rul John MacClure o cunoștea pe Karen Leith mai bine ca oricine și că nu va trece mult până când îi va da numele său! Ochii săi albaștri deschiși, cu privirea ciudat de pătrunzătoare, aproape nu părăseau fața ei.

— Fie, doctore! exclamă o femeie de litere… Ce lipsă de simț poetic!

— Acesta îl am comun cu microbii, – răspunse MacClure.

Chiar și Karen schiță un zâmbet.

Manning, de la World, care tocmai își amintise data aproximativă a morții lui Lafcadio Hearn, spuse ezitând:

— Iartă-mă, d-ră Leith… dacă memoria mea nu mă înșeală aceasta v-ar da aproape patruzeci de ani.

Karen începu prepararea delicată a unui alt castronaș cu ceai.

— Foarte curios, murmură dl. Queen. Viața începe la patruzeci de ani, eram sigur de asta.

Privirea timidă și rezervată a lui Karen se întoarse spre dr. MacClure; ea răspunse:

— Este o coincidență, d-le Queen. Viața începe la cincizeci de ani pentru unii și la cincisprezece pentru alții… începutul vieții corespunde cu cel al fericirii.

Femeile se priviră reciproc, înțelegând sensul cuvintelor lui Karen. Fericită muritoare care reușise să se facă iubită de alesul inimii! Una din ele întrebă cu răutate pe d-rul MacClure care era părerea sa asupra chestiunii..

— Nu mă mai ocup de nașteri, răspunse el scurt.

— John! — protestă Karen.

— Cu alte cuvinte începutul vieții nu mă interesează. Numai sfârșitul contează în ochii mei. Nimeni nu simțea nevoia să-i completeze gândul. Fiecare știa că doctorul MacClure era un dușman neîmpăcat al morții.

Se făcu liniște. De la acest om obișnuit să lupte contra morții emana o putere care reducea la tăcere pe muritori. D-rul MacClure părea a nu se teme de cei mai virulenți microbi, sterilizați de atingerea sa… Disprețul său pentru bani și onoruri făcuse din el un personaj de legendă cu toate insinuările josnice ale invidioșilor care atribuiau atitudinea sa tocmai averii sale imense și gloriei. Considera oamenii în general ca pe insecte care-și urmau scopul pe măsura lor. Ființe neînsemnate bune cel mult de a servi pentru experiențe de laborator. Când acestea îl supărau, d-rul MacClure le îndepărta cu o simplă mișcare a mâinii sale antiseptice și păroase.