Istoria literaturii romane vechi

UN TRATAT CLASIC DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE VECHI

Studiul literaturii române vechi s-a constituit ca disciplină științifică independentă, cu specialiști și catedre universitare, abiaânprimele decenii ale secolului nostru. Până atunci literatura veche a făcut obiectul interesului unor străluciți filologi și istofici cu o arie de preocupări mult mai largă (Timotei Cipariu, B. P. Hașdeu, Al. Lambrior, M. Gaster, Ovid Densusianu, Ioan Bogdan, N. Iorga), după ce valoarea documentară și artistică a cronicilor fusese descoperită de generația pașoptistă, aceea care a și inițiat editarea și valorificarea, pentru literatura modernă, a scrisului vechi românesc.

În învățământ, literatura veche a fost multă vreme înglobată fie istoriei generale a poporului român, fie studiului, comun, al limbii și literaturii, până ce, atât la București, în 1901, cât și la Iași, în 1508, s-au diferențiat cele două domenii, creându-se catedre deosebite pentru fiecare. 1 Cursurile de istoria literaturii române au fost încredințate la București lui Ion Bianu și la Iași lui G. Ibrăileanu. De aci înainte, până când o nouă diferențiere, de data aceasta în însuși cuprinsul cursului de istoria literaturii române, va duce la crearea de catedre dedicate în exclusivitate studierii literaturii vechi și altora rezervate studiului literaturii moderne (în 1919 la Cluj, în 1920 la Iași și în 1930 la București), obligația de a înfățișa cele peste patru secole de cultură cuprinse în așa-numita „epocă veche” a revenit unor profesori care, ca Ibrăileanu, erau mai familiarizați cu perioada modernă, sau, ca Ion Bianu, cu epoca veche, privită însă din perspectiva unei formații de bibliograf și mai puțin de istoric literar propriu-zis. Această situație s-a reflectat foarte clar în evoluția disciplinei însăși, care n-a mai dat, în decurs de patru decenii, adică până la tipărirea primului volum al Istoriei literaturii române vechi de N. Cartojan, nici o expunere de ansamblu asupra epocii vechi comparabilă, ca valoare, cu sintezele – unele fundamentale —- ale perioadei anterioare.

O sumară retrospectivă a evoluției disciplinei, necesară pentru a aprecia locul major ocupat de lucrarea ce se retipărește acum, după patru decenii, duce la constatarea că, între 1858, data câni Timotei Cipariu tipărea la Blaj Crestomația sa-prima crestomzție a scrisului vechi românesc – însoțind-o

1 Pentru vicisitudinile pred&rii literaturii române la Universitatea din Iași înainte de Ibrăileanu a se vedei studiul lui G. A^avriloiie în Contribuții la istoria dezvoltării Universității din Iași, 1860-1960, voi. II, București, 1950, p. 263-275.

V de o „notiță literară” care este și prima schiță de istoria literaturii noastre vechi, și 1501, când apare monumentala Istorie a literaturii române în secolul al XVIII-lea de Nicolae Iorga, se înregistrează o etapă de remarcabile progrese în cunoașterea literaturii vechi. Apar excelente ediții (Psaltirea Scheiană, ediția Ion Bianu, Psaltirea lui Coresi, ed. Hasdeit, Codicele Voronețean, ed. I. G. Sbiera, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ed. Bianu, Cronograful lui Moxa și cronica lui Zilot Românul editate de Hașdeu ș.a.), admirabile Crestomații (Pumnul, Lambrior, Gaster), utilizabile și azi, monografii și studii de amănunt. Paralel cu acestea asistăm la un efort, din ce în ce mai fericit în rezultatele sale, de a sistematiza cunoștințele dobândite în ample expuneri de ansamblu sau în manuale de uz școlar.

În centrul acestei activități stă, fără îndoială, personalitatea și opera genialului Hașdeu, de la care, pe lingă zeci de contribuții mai mărunte sau mai însemnate, ne-au rămas două lucrări fundamentalei indispensabile și azi cercetătorului literaturii vechi: Arhiva istorică a României și Cuvente den betrani, ambele, mine inepuizabile de informații și sugestii. Opera lui Hașdeu este străbătută de patosul unei aprinse admirații pentru vechea, cultură românească, în care el vedea o dovadă a aptitudinilor creatoare ale poponâui român în trecutul său și o certitudine a realizărilor sale în viitor. Hașdeu este nu numai un dascăl, ci și un perpetuu emul și exemplu pentru o nouă generație de cercetători, care-l continuă, încercând să-l depășească și să-l corecteze acolo unde fantezia romantică a unui geniu universal intră în coliziune cu rigorile unor metode mai severe. Metode deprinse în frecventarea centrelor ilustre și maeștrilor de talie europeană ai diferitelor. discipline pe care noii veniți le reprezintă. M. Gaster, Ion Bianu, Ioan Bogdan, Ovid Densusianu, N. Iorga sunt numele care se vor săpa cel mai adânc în istoria studiilor asupra vechii culturi românești, și toți sunt marcați, în diferite feluri, de prezența fecundă, deși uneori negeneroasă, a genialului bătrân.

M. Gaster devine continuatorul lui Hașdeu în studierea așa-numitelor „cărți populare”, domeniu în care este veritabilul fondator al unei ramuri speciale de cercetare, prin temeinica monografie Literatura populară română (București, 1883). Crestomația română, tipărită în 1891, cu introducere și explicații în română și franceză, rămâne încă nedepășită și este utilizată până azi de romaniștii de pretutindeni. Introducerea este o excelentă schiță de istoria literaturii române, prima de acest fel, accesibilă și cititorilor de peste hotare. Ea va fi apoi prelucrată și amplificată de autor în limba germană pentru Grober's Grundriss der romani-schen Philologie, voi. II, 1898, și va reprezenta, multă vreme, principala sursă de informare a străinătății asupra literaturii române.

Ion Bianu se consacră comasării și descrierii tezaurului național de tipărituri și manuscrise, din care va scoate^ cu concursul unor harnici și bine aleși colaboratori, Bibliografia românească veche, al cărei prim volum apare abia în 1903, dar al cărei material putea fi consultat, în, bună rânduială, încă din 1500, de către N. Iorga pentru cartea sa. Același I. Bianu pune bazele Catalogului manuscriselor românești, din care apar trei volume în timpul vieții sale (I-III, 1507-1931).

Ioan Bogdan descoperă, editează și studiază istoriografia română dinainte de Ureche, postulată de Hașdeu, lărgind astfel, cu încă un secol, aria scrisului românesc original, fie și într-o limbă universală de cultură a evului mediu, ca slavona. Tot el demonstrează utilitatea cercetărilor slavo-române pentru a vi înțelege contextul în care s-a dezvoltat cultura română veche și a-i aprecia valoarea în comparație cu produsele popoarelor vecine de tradiție culturală bizantină. Elevul său, C. Giurescu, se va impune ca autor al unor studii fundamentale de istorie socială și al primelor studii științifice asupra tradiției manuscrise a cronicilor românești.

Întâiele încercări de a face bilanțul cunoștințelor acestei epoci rodnice sunt legate direct de nevoile învățământului. Cum era firesc, ele își sporesc valoarea în progresie geometrică, paralel cu progresul cercetării.

În 1858, pe când funcționa la Iași ca profesor la „Academia Mihăileană”, iar istoria literaturii naționale nu se desprinsese încă din istoria generală, V. A. U rec hi a crease întâiul curs de istoria literaturii române, pe care, din 1864, l-a continuat la București, după ce publicase câteva prelegeri în Ateneul român din Iași (n-rele din 15 sept. 1860 – dec. 1861. Lecția I: „Literatura română de la 1800 până la 1830”; Lecția II: „Literatura română de la 1830 până la 1840”; Lecția III: „Literatura română de la 1840 până în zilele noastre”). Abia în 1885 el tipări, la București, o „reducție” a acestui curs universitar, destinată elevilor școlilor secundare: Schițe de istoria literaturii române. Carte didactică secundară. Partea I-a. Expunerea materiei, care se oprește la sfârșitul veacului al XVII-lea (partea a Ii-a ce urma să o continue n-a mai apărut niciodată) alătură istoria limbii de a literaturii, cum era încă obiceiul. Lipsită de valoare științifică încă de la apariție, cartea lui V. A. Urechia atestă însă un spirit viu, capabil de observații interesante, deși copleșit de carențele pregătirii, pe care poza erudită nu face decât să le scoată și mai mult în evidență. Azi, cartea sa nu. mai este decât un document de epocă.

În același an 1885, în care se tipăreau la București Schițele. lui V. A. Urechia, apărea la Iași Istoria limbii și a literaturii române de Aron Densusianu, profesor de limba și literatura latină la Universitatea locală, dar care a suplinit și cursul de limba și literatura română al lui Andrei Vizanti, un politician absenteist, de o nulitate absolută.