O istorie a miscării legionare – 1927-1999

Nota: Acest interviu constituie materialul primar pentru un volum mai amplu și mai bogat în informație, care aduce o serie de completări la informațiile prezentate aici. Acesta a văzut lumina tiparului în anul 2000, la editura „Marineasa” din Timișoara.

Istoria Mișcării Legionare reprezintă un subiect extrem de interesant pentru istorici, mai ales că este un teren încă nedefrisat. Este simptomatic în acest sens, că la o dezbatere organizată de TVR, în 16.01.91, asupra așa numitei rebeliuni legionare din 21-23 Ianuarie 1941, nu a luat parte (alături de moderatorul emisiunii) decât istoricul Dan Amedeo Lăzărescu, restul istoricilor români refuzând să participe. După Decembrie 1989 s’ar fi putut aborda de către istoriografia românească istoria Legiunii, dar, s’a evitat tratarea acestui subiect delicat. Nu este o surpriză, istoricii români nu au dorit și nu doresc să abordeze subiecte delicate, precum perioada regimului carlist (1938-1940), personalitatea lui Carol al II-lea, guvernarea lui Ion Antonescu și chiar istoria regimului comunist din România. Refuzul de a aborda astfel de subiecte pare să-i dea dreptate aceluiași Dan Amedeo Lăzărescu, care declara în 1991, „că în perioada comunistă istorigrafia românească a fost cea mai slabă din tot Estul Europei, fiind și în urma Albaniei”… Ascunderea adevărului nu servește la nimic bun, căci așa cum spunea Nietzsche, „Toate adevărările care sunt ținute în tăcere devin otrăvitoare”… După 1989 s’a scris foarte mult despre Mișcarea Legionară, dar fie că s’au reluat tezele din timpul regimului comunist ( în lucrarea „Mihai Moruzov și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române”,București, 1997, istoricul SRI Cristian Troncotă, vorbește despre Legiune ca despre o „mișcare ultranaționalistă, teroristă”), fie abundă o memorialistică legionară, care a adus multe precizări și detalii care lipseau, dar care, inerent, este partizană. În aceste condiții nu este de mirare că singura lucrare serioasă aparține unui istoric străin, spaniolul Francisco Vega („Istoria Gărzii de Fier”, Barcelona, 1988), republicată în România, după 1990, în mai multe ediții, în prestigioasa editură „Humanitas”. Nu este pentru prima dată, când istoricii străini îi depășesc pe cei români, în tratarea unor aspecte din Istoria României… Abordarea unui subiect din istoria modernă a României nu poate fi făcută decât fie apelând la consultarea arhivelor, fie recurgând la memorialistică. Majoritatea documentelor, care privesc istoria Mișcării Legionare se află însă în prezent în arhiva Serviciului Român de Informații, ca atare ele nu ne-au fost accesibile (nu au fost accesibile nici pentru istoricul Francisco Vega…). Tratarea istoriei Mișcării Legionare trebuie depolitizată, fără patimi inutile. În această situație singura soluție, care ne-a mai rămas, a fost recurgerea la mărturiile unor persoane, care au avut un rol conducător în Mișcarea Legionară. Actualmente persoana cea mai îndreptățită să vorbească, din interiorul Legiunii, despre Legiune, este fără îndoială MIRCEA DIMITRIU, care după 1993 (moartea lui Horia Sima) a preluat în bună parte prerogativele conducerii Mișcării Legionare. Mircea Dimitriu, aflat în Mișcarea Legionară încă din 1928, dublat de o memorie prodigioasă și de o evidentă cultură, a fost un interlocutor pasionant. Ținem să-i mulțumim și pe această cale. Mulțumirile noastre se îndreaptă și spre d-nii Iulian Neamțu, Constantin Târlea, Dr. Dionisie Ghermani, Dr. Nicolae Stroescu-Stânisoară, Wilfried H. Lang și Nicolae Moranciu, care ne-au pus la dispoziție un vast material documentar, care a făcut posibilă structurarea întrebărilor noastre. Amplul dialog purtat (în care noi nu ne-am permis să modificăm răspunsurile interlocutorului nostru), credem că reprezintă o modestă contribuție la cunoașterea istoriei României moderne, mai ales că pentru prima dată se vor afla date despre o perioadă mai putin cunoscută a Legiunii, cea de după 1945. Din această cauză, credem că difuzarea acestui material pe „Internet”, va servi în primul rând istoricilor români și străini.

Liviu Vălenas.

CUPRINS:

I. ÎNCEPUTURILE MIȘCĂRII LEGIONARE (1927-1933) Nunta de la Crâng Cine era Corneliu Codreanu? Constituirea Centrului Studențesc Legionar Timișoara Tabăra de muncă dela Carmen Sylva.

II. LEGIUNEA ÎNTRE ANII 1933-1937 Casa Verde Propagandă legionară prin Banat Asasinarea lui I. G. Duca Întâlnirea dintre Corneliu Codreanu și Alexandru Safran.

III. MIȘCAREA LEGIONARĂ SCOASĂ DIN NOU ÎN AFARA LEGII, 1938-1940 Atentatul împotriva lui Stefănescu-Goangă Încep disensiunile în Legiune Asasinarea lui Armand Călinescu Comandamentul de Prigoană.

IV. LEGIUNEA REINTRĂ ÎN POLITICĂ – 1940 Colaborarea cu Mihail Moruzov Participare la guvernul Tătărescu Răsturnarea lui Carol al II-lea.

V. STATUL NATIONAL LEGIONAR, 1940-1941 Legiunea guvernează împreună cu Ion Antonescu Eugen Cristescu, dușmanul Legiunii Profesorul Ion Zelea Codreanu pretinde șefia Legiunii Asasinatele dela Jilava, Strejnic și Snagov Puciul din 21-23 Ianuarie 1941

VI. EXILUL DIN GERMANIA și GUVERNUL DELA VIENA Internați în lagăre de concentrare Guvernul dela Viena.

VII. COLABORAREA CU STATELE UNITE și FRANȚA Legiunea din nou pe drumuri Colaborare cu Biserica Romano-Catolică Tribunalul International dela Nürnberg și Mișcarea Legionară Legionarii sunt parașutați în România.

VIII. EXILUL CONTINUĂ, 1954-1989 Organizarea Mișcării Răpirea lui Traian Puiu Atacarea Legației României din Berna Moartea preotului Vasile Zăpârtan Sciziunea se accentuează.

IX. LEGIUNEA REVINE ÎN ROMÂNIA Tatonări după Decembrie 1989 Uniunea Democrat Creștină „Noua Românie Creștină” și Partidul „Pentru Patrie” Serviciul Român de Informații contraatacă Diversiuni organizate de Securitate.

X. DUPĂ MOARTEA LUI HORIA SIMA – 1993 Moartea lui Horia Sima Majadahonda Moartea lui Aureliu Răută Romfestul 1998 Obiectivul Mișcării Legionare.

I. ÎNCEPUTURILE MIȘCĂRII LEGIONARE (1927-1933)

Nunta de la Crâng.

Liviu Vălenas.:

— D-le Mircea Dimitriu, înainte de a porni lunga noastră discuție despre istoria Mișcării Legionare, v-aș ruga să vă faceți o scurtă prezentare.

Mircea Dimitriu.:

— Sunt născut la 13 martie 1913 la Panciu, în fostul județ Putna, din părinți români, de profesie viticultori. Mi-am făcut liceul, mai întâi la „Unirea” din Focșani, apoi la „Gheorghe Lazăr” din București și l-am terminat la „Papiu Ilarian” în Tg. Mureș, unde am luat și diploma de bacalaureat. Am urmat, din 1932, Politehnica din Timișoara, până în 1938, când în urma prigoanei dezlănțuita împotriva Mișcării Legionare de către Carol al II-lea, am fost nevoit să mă refugiez în Germania. După un an de practică într’o fabrică, m’am înscris la Politehnica din Berlin-Charlottenburg, luând-o dela început, nereușind să obțin recunoașterea anilor studiați la Timișoara. Concomitent, am urmat cursurile dela „Aussenwissenschafliche Fakultät”. În timpul guvernării Antonescu-Sima, am rămas la Berlin, unde am condus grupul de legionari, care se mai afla acolo. Aflând de decizia lui Hitler, de a-l sprijini pe Antonescu contra noastră, am plecat la București spre a da alarma. Am ajuns tocmai în ajunul puciului lui Antonescu din 21-23 Ianuarie 1941. Fiind urmărit în vederea arestării, m’am ascuns câteva luni în România, apoi am reușit să fug din tară, ajungând din nou la Berlin. Aici nefiind internat, ca majoritatea legionarilor, am putut să mă ocup de legătura dintre legionarii încă liberi din tară și Horia Sima, care era internat. În același timp mi-am putut continua studiile, dar pe care nu leam mai terminat, din cauza arestării mele de către GESTAPO, în 1942, când eram în vizită la Paris. Am aflat ulterior că arestarea mea s’a produs la ordinul personal al lui Ribbentrop. La Paris am fost încarcerat în închisoarea „Cherche-Midi”, transferat nu după mult timp la Spandau, apoi la sediul GESTAPO-ului din Berlin, pe urmă internat, împreună cu restul studenților legionari din Berlin, în lagărul de concentrare dela Buchenwald. După eliberarea din lagăr, la 23 August 1944, am luat parte la Guvernul dela Viena, prezidat de Horia Sima. În urma capitulării Germaniei, m’am refugiat în Bavaria, unde am lucrat ca slugă la un țăran, numai pentru mâncare și adăpost. Am ajuns apoi în Italia, la Roma și Aversa, unde era un lagăr britanic pentru refugiați. De acolo am fost trimis de Horia Sima la Salzburg, ca să coordonez activitatea legionarilor din Austria și Germania Occidentală, unde se organizaseră, mai peste tot, „Comitetele romanești”. Având sprijinul organizațiilor caritative ale Bisericii Romano-Catolice, precum și înțelegerea autorităților locale, aceste comitete au ajutat, în acele timpuri, mii de refugiați din România, oferindu-le un prim adăpost, hrană gratuită și ajutându-i să ajungă mai departe în Vest, ori să-și găsească un loc de muncă. Când franco-americanii au propus Mișcării Legionare o colaborare ofensivă, pe plan militar, am primit ordin de la Horia Sima, să mă ocup, împreună cu dr. Mircea Musetescu, de conducerea, din partea Mișcării Legionare, a acestor operațiuni. După sfârșitul colaborării cu franco-americanii, m’am angajat în Germania Occidentală, într’o fabrică de aparate de radio și apoi într’una de mașini unelte, mai întâi la planificarea producției și ulterior în departamentul electric. După ce am ieșit la pensie, cu o sumă modestă, dar suficientă unui trai decent, am fost însărcinat de Horia Sima cu conducerea Secretariatului General al Mișcării Legionare din afara tării. Ulterior morții lui Horia Sima, o adunare de cadre legionare a desemnat un Grup de Comandă pentru Mișcarea Legionară din afara României, fiind și eu numit ca membru în acest organ și care caută, în ciuda piedicilor de comunicare, să-și acorde pozițiile și acțiunile cu Mișcarea Legionară din tară, ambele fiind o unitate de nedespărțit. În Mișcarea Legionară am primit gradul de comandant-ajutor în 1935, cel de comandant în 1952 și cel de comandant-general-ajutor în 1954.

L. V.:

— Acest „Grup de Comandă” al Mișcării Legionare din Exil, din câte persoane este format?

M. D.:

— Grupul a fost format inițial din patru persoane, însă după îmbolnăvirea gravă a lui Faust Brădescu (care a revenit în România, fiind îngrijit de familie) am rămas trei persoane, la Paris, Dumitru Crețu și Filon Verca, iar în Germania, la Stuttgart, persoana mea.

L. V.:

— După 1989, ati mai revenit în tară, chiar numai pentru o scurtă vizită?

M. D.:

— Nu, din motive familiare.

L. V.:

— Cum ati ajuns d-le Dimitriu să faceți parte din Mișcarea Legionară?

M. D.:

— Totul a pornit dela faptul că am asistat la nunta lui Corneliu Codreanu, din data de 13 Iunie 1925. După aceea am luat legătura cu Frăția de Cruce „Victoria” din Focșani, fiind ajutat în acest sens și de fratele meu, membru al Frăției de Cruce, mai mare decât mine cu patru ani. Din această Frăție de Cruce făceau parte și Iordache Nicoară, Victor Chirulescu, Drică Atanasiu. Pe urmă am ajuns să activez într’o altă Frăție de Cruce, unde eram fotograful ei, împreună cu Traian Cotigă, Gheorghe Șerban, Stan Șerban, Zanetti. Asta se întâmpla în 1928.

L. V.:

— Erați foarte tânăr atunci, aveați în fond numai 15 ani…

M. D.:

— Da, eram elev de liceu… Între timp în orășelul meu, Panciu, era un vechi legionar, Neculai Voinea, cu care, în vacante, făceam marșuri împreună, ne duceam de pildă la Soveja, unde aveam o bază foarte solidă în persoana fraților Bălan (trei frați foarte bogați din sat). Ajuns la București, la liceul „Gheorghe Lazăr”, am căutat un contact cu Mișcarea Legionară, dar nu l-am putut realiza, am găsit însă un alt contact, la buletinul „Anti-iudeo-masonic” al doctorului Vasile Trifu, unde împreună cu Vasile Prăjescu și Toma Petrescu, lucram în redacția acestei publicații, în strada Lipscani…

L. V.:- Fiindcă v-ați referit la nunta lui Corneliu Codreanu, dacă vreți să descrieți acest eveniment, mai ales că nu mai există filmul acestei nunti (pelicula a fost distrusă la putin timp din ordinul Partidului National Liberal aflat la guvernare)…

M. D.:

— Este greu acum să-mi amintesc toate detaliile, au trecut de atunci 74 de ani… Nunta lui Codreanu s’a desfășurat la Crâng, la vreo trei km de Focșani, asistenta era formată din câteva zeci de mii de persoane (unii au apreciat cifra între 80.000 și 100.000…). Corneliu Codreanu împreună cu tânăra sa sotie Elena, și-au făcut apariția într’un car tras de boi, bine decorat. Eu aveam atunci numai 12 ani, eram elev de liceu în clasa a doua, stăteam la margine, împreună cu încă un prieten și ne uitam cu mare curiozitate. Nunta era organizată în aer liber, era vară și vreme foarte frumoasă. Atunci l-am văzut prima dată pe Corneliu Codreanu…

L. V.:- Ce impresie v’a făcut Corneliu Codreanu?

M. D.:

— Un tânăr voinic, îmbrăcat în hainele lui tradiționale, adică în port bucovinean. Era un tânăr înalt, cu o privire care fascina. Avea evident un fel de magnetism. Ulterior a devenit și mai vizibilă această atracție pe care o difuza în rândul tinerilor, în rândul maselor. Cine îl întâlnea, era foarte impresionat de el…

Cine era Corneliu Codreanu?

L. V.:

— Magnetismul, charisma personală a lui Corneliu Codreanu, să fie o explicație, sau una din explicații, pentru ce Mișcarea Legionară, dela 7 membri a ajuns în 13 ani la peste 800.000 de membri?

M. D.:

— Nu as spune asta. Mai degrabă ideile lui, pe care le-a promovat cu multă perseverentă, au dus la această evoluție numerică a Mișcării Legionare.

L. V.:

— Istoricul Dan Amedeo Lăzărescu, membru și al conducerii actuale al PNL, a afirmat, la 16 Ianuarie 1991, într’o emisiune televizată (realizată de Vartan Arachelian): „Corneliu Codreanu nici măcar nu a fost român”… Este adevărat acest lucru?

M. D.:

— Este bine că puneți această întrebare, ca să putem lămuri lucrurile. Această insinuare nu este deloc nouă, reia teze mai vechi. Insinuarea apare și în mai 1938, din gura procurorului militar Ionescu, în procesul intentat lui Corneliu Codreanu, din ordinul lui Carol al II-lea. Procurorul militar Radu Ionescu a spus atunci „Ce vroia să afle aici Corneliu, fiul lui Zelinzki și al Elizei Brauner”? „Ce vroia să afle omul care ducea o acțiune de înțelegere cu organizații străine”? Răspunsul pe care l-a dat avocata lui Codreanu, Lizeta Gheorghiu este următorul: „Tatăl lui Corneliu Codreanu, Ion Zelea Codreanu își trage obârșia dintr’o familie de răzeși moldoveni din satul Ighesti, din ținutul Storojinetului din Bucovina. Tatăl acestui Ion Zelea Codreanu se numea Neculai Zelea, numele de Zelea provenind din amintirea îmbrăcăminții de luptă a ostașilor moldoveni. Numele de Zelea nu se păstrase însă de-a lungul anilor. După anul 1785 Bucovina a trecut sub administrație austriacă, devenind un simplu district al Galiției, iar acest nume de Zelea, a fost schimbat de autoritățile din administrație și armată în Zelinski, schimbare pe care o făceau toate stăpânirile străine, cu popoarele minoritare din statul lor, ca și în Ungaria, Miklos pentru Nicolae, István pentru Stefan etc. Limba română nu mai era acceptată nicăieri în Bucovina, iar religia ortodoxă era combătută cu energie, polonezii din Galiția fiind romano-catolici. Dar dacă, în acest fel, schimbarea numelui era relativ ușoară, în schimb religia ortodoxă nu mai putea fi schimbată cu aceeași ușurință. De obicei, când numele era schimbat, religia ortodoxă rămânea înscrisă și prin autentificarea ei se putea face cu certitudine și consemnarea originii române. În aceste condițiuni, tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu a ajuns să fie numit Ion Zelinski, dar originea sa românească era certificată de un act de botez, în limba română, precum și de religia ortodoxă, exclusiv românească, în care se făcuse botezul. Mai mult decât atât, ca o confirmare sigură, certificatul de botez al lui Ion Zelinski are și viza consulatului român din Cernăuți. Ori pentru a obține o astfel de parafare, nu se puteau adresa decât cei de origine română. În familia lui Ion Zelea Codreanu toți antecesorii au fost pădurari, așa că alături de pronumele de Ion, mai era trecut alături, pe acte, acel de Păduraru, care indica ocupația. Deci tatăl său era înregistrat Neculai Zelinski-Păduraru. Acesta ia în căsătorie pe românca Maria Anticu și aceasta devine mama lui Ion Zelea Codreanu. Purtând numele de Ion Zelinski-Păduraru, acesta se căsătorește cu Eliza Brauner, care era româncă de religie ortodoxă, iar nasul la cununia lor a fost A. C. Cuza. În 1902 familia Ion Zelinski-Păduraru trece în Moldova românească, iar aici Ion Zelinski Păduraru consideră că este cazul să-și modifice numele după datina străbună și ca urmare devine Ion Zelea Codreanu. Aceasta este întreaga ambiantă, care explică numele de Zelinski și transformarea sa în Zelea, iar aceluia de Păduraru în Codreanu. Toate aceste date amintite fac dovada că în privința tatălui, poate fi urmărită originea curat românească din moși strămoși, modificările de nume apărând în mod artificial, prin intervențiile unor autorități străine. Înainte de împlinirea vârstei de trei ani, Corneliu Zelea Codreanu nu mai avea nimic comun cu numele de Zelinski, nume care nu a fost decât un artificiu, ca și alte nume impuse de cei pe care împrejurările îi făcuseră stăpâni peste unele provincii romanești”.