Petru cel Mare - Intaiul revolutionar

ÎNTÂIUL REVOLUȚIONAR – CONSTRUCTORUL RUSIEI

Eu zămislesc un nou fel de oameni.

PETRU CEL MARE

CUPRINS:

CRONICA 2

E SCURTĂ FERICIREA ÎN CREMLIN! 4

SÂNGE PE TREPTE 11

CUM SE PLĂMĂDEȘTE O NAȚIUNE 19

PETRU FUGE ȘI SE ASCUNDE 33

CUCERIREA AZOVULUI 46

ELEV ȘI PROFESOR 53

CUCERIREA NORDULUI 68

BOLNAVUL DELA CORNUL DE AUR 103

NEVĂZUTUL STĂPÂN AL EUROPEI 119

ȚAR ȘI ȚAREVICI 126

ULTIMELE LUPTE – ULTIMELE PLANURI 150

DATELE PERMANENTE ALE POLITICII RUSEȘTI 158

CRONICA:

— Nașterea lui Petru.

— Revolta streinilor.

— Nașterea Caterinei, soția lui Petru.

— Fuga lui Petru la Troițchi.

— Nașterea lui Alexei.

— Cucerirea Azovului. Călătoria în Europa.

— Înfrângerea dela Narva.

— Întemeierea St. Petersburg.

— Răscoala lui Bulavin.

— Răscoale pe Don. Victoria de pe Liesna. Victoria dela Poltava.

— Înfrângerea de la Prut. Căsătoria lui Alexei, fiul lui Petru.

— Corupția în administrație. Moartea soției lui Alexei.

— Petru la Paris. Fuga lui Alexei.

— Sfârșitul lui Alexei. Moartea lui Carol al XII-lea. Procesul lui Mencicov.

— Decapitarea lui Goertz. Rușii în Suedia.

— Sfârșitul războiului Nordic. Pacea dela Nystad.

— Cucerirea petrolului (Bacu).

— 1724 – 1725 Surghiunirea lui Mencicov. Boala lui Petru. Planul canalului Ladoga. Încoronarea Caterinei. Moartea lui Petru.

E SCURTĂ FERICIREA ÎN CREMLIN!

De unde putea ști frumoasa și tânăra Natalia Chirilovna, văduva Țarului Alexei1 și mama noului Țar Petru Alexeievici – care va rămâne în istorie sub numele de Petru cel Mare – că în cetatea de piatră din inima Moscovei, fericirile nu sunt de lungă durată?

În Mai 1682 zilele erau luminoase, pline de arome și de ciripitul păsărilor, ca în toate primăverile. Crenelurile severe, cenușii, ale Cremlinului, ridicate de mâinile artiste* ale unor Italieni dela miazăzi, dar după nevoile și dorința întunecaților stăpânitori de miazănoapte, se topeau și de data aceasta în strălucitoarele cețuri ale dimineții însorite. Se pregătea o zi cu deosebire caldă și blajină.

Clopotele sunară leneș în turlele bisericilor. Deasupra Moscovei pluti îndelung și mai grav sunetul cunoscut al marelui clopot* din cupola bizantină a catedralei Sf. Vasile, ai cărei uriași bulbi de aur, asemeni unor turbane, scapără și azi între zidurile medievale ale Cremlinului. Ca de obiceiu, ulițele marelui târg răsunau de glasurile căruțașilor și negustorilor în caftane, care, din bărbi stufoase, dinaintea prăvăliilor și tejghelelor scoase afară ca la iarmaroc, își strigau mărfurile și prețurile. Abia se mai zărea, în mulțimea pestriță a cărăușilor, unii cu mutre din Orient, alții din miazăzi, a țăranilor din împrejurimile Capitalei, veniți cu fructe și legume, câte un popă în sutană aspră, neagră sau uniforma țeapănă a câte unui strelit, militar care deși nobil, se întorcea acasă pe jos, pe două cărări.

Natalia Chirilovna, ocupată în cămările din Cremlin cu proaspăta-i frumusețe, ajutată de slujnice pricepute, tinere ca și ea, îndrăgostite de cochetăria și fericirea ei, măgulitoare și vorbărețe – se putea oare gândi la împrejurările în care nul ei fusese urcat pe tronul Moscovei, copil de zece ani, la pericolele cumplite care o amenințaseră, care o amenințau?

Ea nu voise niciodată nimic altceva decât să. Fie fericită, și mai cu seamă, să fie lăsată să fie fericită, răspândind în jur voie bună și râs. Văzuse că steaua norocului ei se arătase dela început ca cea mai mare și mai strălucitoare în noaptea acelui veac.

Într-adevăr, ce iusese ea acum zece, doisprezece ani? Fiica unui ofițer de cavalerie Narișchin, dintr-o familie de boiernași de provincie, iar râvna lor cea mai scumpă era de a ajunge în; preajma Țarului Alexei Mihailovici. Această mărire mult visată le fu hărăzită prin unchiul; Nataliei Chirilovna, care fu numit de Țar comandantul streliților, al oștirii lui personale. Artemon Serghievici Matveiev, unchiul Nataliei Chirilovna, avea inteligență aleasă, îndelung cultivată, locuia în cartierul europenesc, niemțesc al Moscovei, căsătorit cu o scoțiană refugiată din pricina luptelor religioase, și își adunase o bibliotecă – întâia bibliotecă din Rusia.

Veacul al șaptesprezecelea era menit să vadă căderea dominației suedeze în Nord, a Turcilor în Sud și ridicarea a trei mari puteri noui, a Angliei pe mare, a Prusiei și Rusiei pe continent. Rusia trebuia să lupte îndeosebi pentru statornicirea unor fruntarii sigure și mai cu seamă pentru dobândirea unor drumuri comerciale lesnicioase – drumul Mării Negre, drumul Mării Baltice. Țarul Alexei Mihailovici, după dureroase și zadarnice încercări de a lua cu asalt cetățile suedeze de pe țărmul Balticei, fu sfătuit de Matveiev să încheie pace cu stăpânii Nordului, spre a i se recunoaște cel puțin cucerirea Ucrainei, drum deschis spre Polonia.

Țarul Alexei venea adesea de petrecea serile lungi de iarnă în cartierul niemțesc al Moscovei, în casa bunului și înțeleptului său sfetnic, Artemon Serghievici Matveiev. Aci, sufletul lui sbuciumat, înfricoșat găsea pace și reculegere. Câțiva ani mai înainte, în 1669, își pierduse soția, pe Măria Ilijnicina Miloslavscaia, de veche seminție moscovită, lăsându-l cu doi băieți și șase fete, copii slăbănogi și cam triști, cum se întâmplă adesea în neamurile de noblețe prea veche. Țarul, văduv la patruzeci și unu de ani, n-avu vreme să-și caute soție, adunând în palatul Cremlinului – ca satrapii orientali – pe cele mai frumoase copile ale imperiului, ca alegând pe frumoasa între frumoase să și-o ascundă în iatac, pentru totdeauna, departe de orice alte priviri poftitoare. El fu silit să se pregătească și să purceadă la luptă împotriva Cazacului Stenca Rasin, răzvrătit cu toată țărănimea asuprită de pe Volga.

Fu o răscoală groaznică, cu omoruri, chinuri și pârjoluri pe la curțile boierești, una din numeroasele răscoale ale robilor pământului rusesc Ea cuprinse acum, cu răcnetele-i de eliberare, tot ținutul de-a-lungul imensului fluviu, până la vărsarea lui în Marea Caspică, tăind astfel drumul cel mai bun al comerțului cu Persia și India. Stenca Rasin, cunoscător și iubitor de oameni, își adună în grabă câteva gloate luptătoare, cu gândul de a merge asupra Moscovei unde se ascundeau tiranii, Țarul și boierii lui, stăpânitorii de pământ și în același timp mari negustori.

Pericolul era mare. Țarul fu silit să pregătească împotriva lui Stenca Rasin oaste numeroasă întărită cu tunuri, ca împotriva unei năvăliri de Tătari. Boierii aflară cu spaimă de prădarea, arderea conacelor, de omorârea vechililor și vitelor. Nopți lungi de groază petrecură cu toți, neștiind dacă vor izbuti să înfrângă iar pe răsculați sau sunase ceasul ca ei să treacă acum prin sabie iar Moscova prin foc.

La chemarea Țarului, tinerii boieri, bine strânși în armuri, călări și pe jos, în fruntea trupelor regulate, ieșiră întru întâmpinarea slugilor obrăznicite, înnebunite. Lupta se dete la Simbirsc, pe Volga, în 1670.

Necunoscători ai felului de a purta războiul, înarmați mai mult cu furci, suliți și topoare, țărănoii fură alungați de trupele * Țarului iar căpetenia lor, Stenca Rasin, împreună cu un frate, de asemenea căpetenie, fură prinși, încuiați.

Într-o colivie de fier și duși la Moscova, asemenea unor fiare turbate.

Țarul și boierii respirară ușurați, iar setea de răzbunare fu de două ori mai mare decât spaima prin care-i trecuse acei mojici nețesălați. Stenca Rasin și fratele lui fură aruncați în pivnițile de tortură ale Cremlinului, unde suferiră torturile cu unelte mânuite de călăi dibaci. Mândru de gândul și fapta lui, deși înfrânt, Stenca Rasin nu scoase un răcnet de durere. Numele lui nu fu uitat de țăranii ruși, pentru care se jertfise. De-a-lungul timpurilor, din veac în veac, răsună prin hanurile și pe ogoarele rusești cântece de vitejie cu numele și isprăvile lui, precum pe la nunțile și petrecerile țărănești din România, lăutarii spun din viers și din scripcă faptele unui Tunsu sau Iancu Jianu. Nici locul înfrângerii marelui țăran răsculat nu se pierdu între miile de nume ale Rusiei nesfârșite. Soarta vroi ca la Simbirsc să vadă lumina zilei Vladimir Ilici Ulianov zis Lenin, care în 1918 avea să atragă și el de partea lui pe țăranii iobagi, spre a dărâma rămășițele puterii Țarului Nicolae al II-lea, ultimul Romanov.

În vreme ce Stenca Rasin își ispășea păcatul răzvrătirii, Țarul Alexei Mihailovici, împăcat în sine, petrecea în locuința atât de caldă a înaltului său slujbaș, Matveiev, din cartierul europenesc al Moscovei. Voioșia, grația și tinerețea Nataliei Narișchin, nu avură nevoie de nici un fel de stăruință ca să tragă după ele ochii Țarului, bărbat copt și nedat cu văduvia. Nepoțica, zămislită pentru bucuriile vieții, pierdu dreptul să mai facă deosebirea între Țarul trecut de patruzeci de ani și vreun ofițeraș din tabăra strelicească, de numai nouăsprezece. Măreția coroanei umplu sufletul naiv cu o încântare atât de caldă, că putea fi ușor luată drept iubire. Ceea ce frumoasele fiice ale marilor boieri moscoviți râvneau cu nerăbdare, Natalia Chirilovna dobândi aproape fără să-și dea seama, deși se trăgea dintr-un neam mai puțin ales. Nevinovatu-i suflet, de abia ieșit dintre păpuși, nu-și putea închipui ce însemnătate avea pentru familiile boierești o încuscrire cu Țarul, din mâna căruia cădeau toate harurile și toate bunurile. Familia care izbutea să pună în preajma Țarului o făptură atât de intimă și de ascultată ca soția, devenea, alături de Autocrat, stăpâna țării. Cât trăi Măria Miloslavscaia, Rusia fu în puterea familiei Miloslavschi și îndeosebi a bătrânului Miloslavschi, unchiul răposatei Țarine.

Înrâurirea înțeleptului Matveiev asupra Țarului nu fu pe placul bătrânului Miloslavschi; ou tot felul de vorbe căută să ponegrească pe sfetnicul treburilor din afară. Când Țarul, de ochii lumii, porunci să se adune în Cremlin fetele cu drept de a fi alese, nimeni nu bănui ce se întâmplase cu inima lui. Adunarea mult împodobitelor și sfiitelor moscovite, fu la Cremlin numai o comedie nevinovată: Țarul alesese de mult și anume pe cea mai puțin cunoscută, pe fiica ofițerului provincial Narișchin, Natalia Chirilovna.

Căsătoria avu loc în 1671.

Peste un an, la 6 Iunie 1672, tânăra Țarină dădu nașterea unui flăcău voinic, care umplu cămările Cremlinului cu țipetele-i ascuțite. Nimeni din familia Miloslavschi nu se ocupă de ivirea pe lume a lui Petru Alexeievici – care trebuia să devină Petru cel Mare – de vreme ce era tocmai bine al șaptelea urmaș.