Cand Dumnezeu a batut din palme

Aceasta este o călătorie într-un alt univers, printr-o poartă interdimensională – dar, așa cum descoperă cutezătorii exploratori, indiferent cât de departe de casă ai ajunge, o serie dintre obstaco-lele de care te lovești s-ar putea să-ți fie mult prea familiare.

Născut în Easton, Pennsylvania, MICHAEL F. FLYNN și-a obținut licența în matematică la colegiul La Salle și masteratul în topologie de la Universitatea Marquette, lucrând apoi pe post de controlor de calitate și statistician în industrie. În prezent lucrează la STAT-A-MATRIX Edison, New Jersey, în calitate de consultant în managementul calității. Începând din 1984, anul în care și-a vândut prima povestire, Flynn a devenit unul dintre principalii susținători și colaboratori ai revistei Analog. Lucrările sale au fost publicate, de asemenea, în Magazine of Fantasy & Science Fiction, Asimov Science Fiction, Weird Tales, New Destinies, Alternate Generals și altele, și este considerat unul dintre cei mai buni scriitori de hard SF apărut în ultimele decenii. Printre cărțile apărute sub semnătura lui se numără Country ofthe Blind, Fallen Angels, un roman scris în colaborare cu Larry Niven și Jerry Pournelle, Firestar, Rogue Star, Lodestar și Falling Star, iar povestirile sale au fost reunite în culegerile The Forest ofTime and Other Stories și The Nanotech Chronicles. Ultima sa carte este romanul Eifelheim. Textele sale au apărut în Antologiile Dozois numerele 5 și 12. În momentul de față locuiește în Easton, Pennsylvania are doi copii și trei nepoți.

Într-o lume fără nume în graiul oamenilor, au sosit oameni. Canaturile porții s-au dat în lături, într-un încântător luminiș de munte – unde vremea putea fi răcoroasă fără să simți frigul – adăpostit în căușul unei văi dintre piscuri, cu mult sub liziera pădurii și departe de petele cenușii ale orașelor de pe câmpiile de dedesubt. Izolarea locului era o întâmplare fericită, nicidecum o alegere înțeleaptă. Porțile se deschideau acolo unde voia Dumne-zeu, iar oamenii nu puteau face altceva decât să se supună. Odată, una se deschisese în centrul unei fortărețe sumbre, ticsite de creaturi înarmate, ostile, și nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu echipa care i-a trecut pragul, fiindcă portarul a ferecat-o pentru totdeauna.

De data asta, oamenii au înălțat un cort semeț, de pânză vin colorată, printre excrescențe viguroase, care ar fi putut fi numite copaci, și printre altele, răsfirate, care s-ar fi putut numi flori, cu toate că niciuna dintre ele nu semăna întocmai cu un copac sau cu o floare. Prelata pestriță contrasta cu vegetația din jur. Culorile nu se potriveau. Reproduceau chipul unei lumi străine și aici păreau oarecum nelalocul lor. Dar efectul general era acceptabil. Oamenii înșiși erau oarecum nelalocul lor și simțeau nevoia să fie înconjurați de ceva familiar în mijlocul atâtor ciudățenii.

Au împodobit cortul cu perne în culori strălucitoare și cu divane și i-au ridicat marginile, fixându-le cu frânghii, astfel încât vântul care adia, stăruitor, dinspre est, să-l străbată. S-au ospătat din proviziile de pepeni, curmale și alte bunătăți savuroase, apoi și-au întins afară covorașele de rugăciune. Cu toate că niciunul dintre ei nu știa care era orientarea corectă – stelele apărute la lăsarea nopții nu le-au oferit nici un indiciu – poarta însăși le-a servit drept mihrab1.

1 Nișă din peretele unei moschei, ce indică în ce direcție se află Mecca (n. tr.)

Oamenii și-au petrecut o noapte și o zi obișnuindu-se cu soarele straniu și studiind aerul, apa, plantele bizare și creaturile pe care le-au putut prinde. Le-au numit pe acestea după cele cunoscute lor – iepure, capră, rândunică, cedru – iar o parte a nume-lor erau corecte. Au întins de cele douăzeci și patru de ore ca de niște caramele pentru a umple o zi ceva mai lungă. Până la cea de-a doua cădere a nopții își scoseseră costumele de protecție și simțiseră soarele și vântul atingându-le pielea și răvășindu-le părul. Era plăcut să tragi aerul în piept, bucurându-te de generozitatea lumii, și multe dintre miresmele străine le stârniseră curiozitatea.

Explorând valea, au dat peste o cascadă imensă și au petre-cut o altă noapte și o altă zi la baza ei, fermecați. Un torent se scurgea în vale, de undeva de sus, dintr-un loc unde ningea neîncetat și zăpada se topea mereu. Cădea din ceruri, tunând precum glasul lui Dumnezeu, ridicând o ceață după care au dat nume muntelui și în care dansa un caleidoscop de curcu-bee. Asaltul ei perpetuu săpase în stânca de dedesubt un lac a cărui adâncime era imposibil de aflat. Numai Dumnezeu știa unde și cum se scurgea apa lacului. Pe niciuna dintre lumile cunoscute nu exista nimic asemănător.

Pe urmă, s-au adunat în cort, au revizuit planurile, au verificat echipamentele, montându-le pe cele care trebuiau asam-blate. Dup a aceea, l-au desemnat pe unul dintre ei să vegheze asupra porții, și au început să studieze poporul necunoscut de pe câmpiile din vale.

Conducătorul lor era Hassan Maklouf, un bărbat care își lăsase urmele pașilor pe șaptesprezece lumi și care purta, în consecință, șaptesprezece răni. Pe zece dintre aceste lumi, fusese călăuzit de altcineva, pe șapte dintre ele fusese el călăuzitorul al-tora. De pe alte patru fugise ca să-și salveze viața. De două se îndrăgostise. Se apropie de buza văii în formă de cupă și, de pe unbloc de stâncă, studie câmpiaprintr-unbinocluputernic. Care ești tu, întrebă el planeta întinsă la picioarele lui, ucigașă sau amantă? Aidoma apelor din lac, răspunsul rămase o taină.

— Locul ăsta e minunat, declară Bashir al-Jamal din spatele lui, mulțumit, de parcă el însuși ar fi făurit luminișul.

Bashir era vărul lui Hassan și aceasta eraprima lui călătorie. Tânăr, proaspăt absolvent al Casei Porților, deborda de can-doare și de entuziasm. Hassan îi promisese bunicului lor că Bashir se va întoarce. Cu o cicatrice, spusese bătrânul, cu se-veritate. Nu merita să faci drumul dacă n-ai nici o cicatrice la întoarcere. Dar nu e mai puțin adevărat că bunicul era bedu1 și oamenii aceștia alegeau calea cea mai grea.

1 Beduin (n. tr.).

— Apa e limpede și aerul curat, adăugă Bashir. N-am făcut niciodată o excursie într-un loc mai frumos.

Hassan continuă să studieze șesul.

— Am văzut bărbați uciși de lucruri frumoase.

— Dar aici biochimia trebuie să fie atât de diferită de a noastră încât nici o fiară n-o să ne găsească pe gustul ei.

Hassan lăsă binoclul în jos și își privi vărul.

— Înainte sau după ce-o să ia o îmbucătură?

— Ah, făcu Bashir, acceptând cu o plecăciune sfatul bărbatului mai vârstnic. Ești o fântână a înțelepciunii.

— Sunt încă în viață, spuse Hassan, ridicând din nou binoclul. Numește asta înțelepciune, dacă vrei.

— Cel puțin, putem studia lumea asta fără să fim remarcați, zise Bashir. Lipsit de o șansă, voia săprofite de a doua. Nimic nu dovedește că localnicii au urcat vreodată aici.

— Poate că e unul dintre locurile lor sacre, sugeră Hassan, și noi l-am pângărit. Dumnezeu i-a oferit fiecărui popor un loc sfânt, mai presus de oricare altul.

Bashir nu era impresionat.

— Dacă acest izvor e al Lui, s-ar putea să fie așa, dar mi se pare un ținut prea izolat.

Hassan mârâi și coborî binoclul din fața ochilor.

— Vreau aici un paznic și un lanț de senzori, astfel încât să nu se poată apropia nimic din direcția asta.

— Urcând pe un perete drept de stâncă?

— Poate că localnicii au pernițe aderente, pentru cățărat, la mâini și la picioare. Poate că au aripi. Poate că au doar inteli-gență și perseverență. Puse capacul binoclului și îl așeză în toc. Mă tem mai mult de ultima posibilitate decât de toate celelalte.

Iată cum au ajuns acolo, în încântătoarea poiană de pe Muntele Cețurilor.

Dincolo de această lume există o lume a umbrelor. Se numește Cealaltă Brană și nu se află foarte departe, atât doar că e în direcția nepotrivită. E în spatele nostru, sub noi, în noi. E la fel de aproape și de departe ca două palme care bat. Cândva s-au lovit, această 'Brană și cealaltă, iar din ecourile și pulsațiile acelei Puternice Bătăi din Palme s-au născut materia, energia, galaxiile, stelele, planetele, florile, râsetele copii-lor. Dacă s-ar atinge din nou, s-ar sfârși totul, și mulți înțelepți s-au frământat întreaga viață întrebându-se dacă palmele nu cumva se apropie iarăși. Dar, pentru a afla asta, trebuie să înveți să masori direcția nepotrivită, lucru greu de înfăptuit.

Hassan vede în cele două Brane mâinile lui Dumnezeu, pentru că s-ar potrivi, literalmente, cu una dintre surele ascunse Profetului, pacea fie asupra Lui. Dar nu înțelege de ce și-ar face griji, străduindu-se să afle dacă Domnul va bate sau nu iarăși din palme, de vreme ce totul se va petrece după voința Sa. La urma urmelor, ce ai avea de făcut? Unde ai putea să te ascunzi? „Munții sunt tot atât de vremelnici ca norii.” Așa glăsuiește interpretarea crezului Ashary, iar celelalte școli s-au declarat de acord, cu mai multă sau mai puțină încântare.

Ceea ce sepoate face este să călătorești prin Cealaltă 'Brană. Iar oamenii au căpătat această deprindere. Cealaltă 'Brană se întinde, ca și a noastră, pe trei dimensiuni spațiale și una tem-porală, dar nu cuprinde nici o planetă, nici un teritoriu vast, ci doar o câmpie vălurită, fără de sfârșit, trecând printre abi-suri nedefinite și masive stâncoase. Sau poate că nici măcar nu e vorba despre așa ceva, și peisajul nu e decât o iluzie impusă mental, în fața unei priveliști dincolo de simțurile omenești.

Traversarea Celeilalte 'Brane este o călătorie dificilă, pentru că drumul de la indicatorul unei porți la altul trebuie parcurs fără ezitare. Acolo există o asimetrie, o rupere a paralelismului, ascunsă în profunzimea acelei vremi dinainte de Timp. A zăbovi înseamnă a pieri. Unele materiale și câmpuri energetice rezistă mai mult, dar până la urmă sunt lucruri nefirești într-un tărâm nefiresc, care și le va însuși. Ce om ar trece printr-un asemenea pericol dacă răsplata nu ar fi însuși imensul univers? Pentru că în Cealaltă 'Brană distanțele sunt mai scurte și o cale de câțiva pași străbătută acolo e totuna cu un salt de ani-lumină făcut aici, acasă.

Cât de mulți ani-lumină – nimeni nu știe. Hassan îi explică asta lui Bashir în cea de-a doua noapte, când, studiind cerul străin, vărul său îl întrebă care stea era soarele Terrei, pentru că nici un răspuns nu se potrivea. Oare planeta asta se afla măcar în vreuna dintre galaxiile cunoscute pe Pământ? Peste câți ani-lumină săriseră altobuzele lor masive și în ce direcție?

Chiar dacă soarele Pământului s-ar fi aflat pe bolta planetei străine, nu ar fi fost cel pe care îl știau. Pentru univers, viteza luminii nu e o constrângere; dar restrânge cunoașterea omului asupra acestuia, pentru că, într-un fel aparte, spațiul este timp, iar toată înțelepciunea omenirii și toate cunoștințele sale nu sunt decât un cerc de lumânări aprinse în inima întunericului atotcuprinzător. Nimeni nu vede mai departe și mai re-pede decât i-o îngăduie viteza luminii care îl ajută să vadă. Astfel, percepem doar o sferă limitată de timp, din haloul unui quasar. Iar ei intraseră acum în raza unui alt foc de tabără, altundeva în nesfârșitul pustiu al nopții.

— Stelele pe care le vedem de pe Pământ, îi explică Hassan, sunt așa cum erau când și-au emis lumina și, cu cât privim mai în profunzimea bolții cerești, cu atât vedem mai departe, în trecut. Aici zărim stelele dintr-un alt loc și, de aceea, le deslușim așa cum erau într-un alt timp.

— Nu înțeleg, zise Bashir.

I se vorbise despre toate astea, iar el le învățase destul de bine pentru a-și lua examenele, dar încă nu le înțelegea cu adevărat.