Maretia Imperiului Incaș

Moartea lui Atahuallpa a 25 septembrie 1513, după ce și-a croit drum prin pădurea panameză cu mica sa armată, Vasco Nunez de Balboa a înfipt drapelul Castiliei în nisipurile de la Mar del Sur, această mare necunoscută, pe care Magellan o va numi Oceanul Pacific. Printre acești câțiva exploratori, se remarcase un modest ofițer de treizeci și opt de ani, aproape analfabet, Francisco Pizarro. Era un copil din flori și mama lui era o prostituată. Abandonat pe treptele bisericii din Trujillo, în Estramadura, se spunea că ar fi fost hrănit cu laptele unei scroafe. Tatăl său, un hidalgo de viță veche și căpitan de tercios, a fost de acord să-l recunoască. Pe cât se pare, l-a pus să păzească porcii, înainte de a-l trimite să învețe meșteșugul armelor în Italia.

Încă de pe atunci, Francisco se avântase în aventura americană. O aventură plină de decepții, constând din incursiuni istovitoare și fără glorie contra triburilor din pădurile ecuatoriale sau contra canibalilor din Caraibe.

Deși era rezervat cu privire la isprăvile lui războinice, forța și îndemânarea în mânuirea spadei iau adus reputația de om curajos și înaintarea în grad.

În 1517, a fost însărcinat cu arestarea fostului său șef, Balboa, pe care noul Guvernator, Pedrarias, urmărea să-i ucidă.

Moartea și suferințele erau, zilnic, sortite acestor aventurieri din Lumea Nouă, dar nimic nu-i putea opri. Fascinați de enigma fabuloasă a continentului indian, acești conquistadores cam grosolani erau siguri că Eldorado va fi al lor, cucerindu-l cu armele în mâini. Erau gata să înfrunte cele mai cumplite chinuri, să masacreze și să jefuiască, să înainteze con alma en los dientes, „cu inima în dinți”. Ei personificau un sistem de cucerire care, mai târziu, a fost mult criticat în saloane, dar se expuneau la atâtea riscuri și înfruntau atâtea pericole încât nu trebuie să surprindă puținul preț pe care-l puneau pe viața altuia.

Veniseră în aceste mlaștini și în această junglă a istmului Panama pentru a câștiga grade militare și onoruri, honor y pro. Cucerirea Granadei, în 1492, chiar în anul primei călătorii a lui Cristofor Columb în Antile, pusese capăt recuceririi (Reconquista) Peninsulei Iberice. Pentru că nu mai erau mauri de izgonit din Spania și deoarece pentru a intra în serviciul european al împăratului Carol Quintul se cerea să faci parte din nobilime și să ai cultură, visurile de mărire și de îmbogățire a noii generații de hidalgos, de ca-balleros, de oameni de rând, de aventurieri, adesea analfabeți, bastarzi sau fără căpătâi, s-au concentrat asupra Americii, asupra Indiilor.

Cel dintâi care a vorbit de „Piru”

De când spaniolii puseseră prima piatră de temelie, Panama devenise un mare târg. Era capitala Castiliei de ur – Castilia de Oro – o colonie care nu-și justifica deloc numele pentru că din cincizeci de caravele care, în fiecare an aduceau la Sevilia aurul Lumii Noi, foarte puține veneau din această regiune neospitalieră, fără legendă și fără în 1524, Pizarro își făurise noi proiecte. Acest căpitan de cincizeci de ani, cu barba neagră și cu serioase ambiții, se împrietenise cu un mic ofițer, om de rând, analfabet, pe care părinții îl abandonaseră, de asemenea, pe treptele unei biserici, în Noua Castilie; e vorba de Diego de Almagro. Amândoi, plictisiți de viața sedentară pe care o duceau de câteva luni, ascultaseră pasionați povestirile lui Pascual de Andagoya care, primul, întreprinsese expediții spre sudul continentului, în locul aurului, Andagoya adusese o rană fără glorie, căpătată căzând de pe cal pe când se fudulea în fața indigenilor, precum și câteva povești minunate despre o regiune îndepărtată care se numea Piru, unde trăia un mare popor al cărui conducător se considera de origine divină și ale cărui palate aveau, se spunea, pereții acoperiți cu aur. Chiar și Pizarro întâlnise, câțiva ani mai înainte, un tânăr indian care îi arătase sudul cu mâna dreaptă, spunându-i:

— Cunosc o țară în care se bea și se mănâncă în vase de aur!

Un vicar și un judecător devin finanțatori.

Discuții nesfârșite aveau loc între Pizarro și Almagro în casa de chirpici a părintelui Hernando de Luque, pe care invidioșii îl numeau Luque loco, Luque cel nebun. Acest vicar nu era lipsit de originalitate, și avea capul atât de limpede încât un negustor bogat din colonie, judecătorul Gaspar de Espinosa, îl făcuse omul lui de încredere.

Susnumitul judecător s-a arătat dispus să sprijine cu bani cucerirea ținutului Piru cu ale sale castellanos de oro. în noiembrie 1524, Pizarro a plecat pe mare cu optzeci de oameni și patru cai, pe corăbiile lui Andagoya cumpărate de finanțator. Prima călătorie n-a avut succes pentru că au ajuns într-un mic golf pe care spaniolii l-au numit Puerto de la Hambre, Portul foamei, într-o luptă contra băștinașilor, la Puerto Quemado, Portul Ars, Almagro și-a pierdut un ochi. Coasta nu s-a dovedit bogată. Oare exista, cu adevărat, Pini?

Au fost necesare discuții aprinse și arta de a convinge a părintelui de Luque pentru a-l hotărî pe Gaspar de Espinosa să finanțeze o nouă tentativă. La 10 martie 1526, Pizarro, Almagro și preotul au făcut un contract. Prietenia era o treabă, iar afacerile, alta. Actul, în patru pagini, întocmit cu un scris fin și strâns, începea astfel: „In numele Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, trei ființe distincte într-un singur și adevărat Dumnezeu, și în numele Preasfintei Fecioare, Stăpâna noastră, stabilim următoarea asociere…”

Pizarro și Almagro au semnat cu o cruce acest document care repartiza cu minuțiozitate datoriile și drepturile acestei treimi atât de terestre. Piru, pe care nici un spaniol nu-l văzuse încă, era, astfel, vândut, împărțit, reglementat!

primul contact cu civilizația incasă.

Opt luni mai târziu, două corăbii de mic tonaj porneau e mare cu o sută șaizeci de oameni și câțiva cai. Pizarro a debarcat la vărsarea râului Sân Juan, pe coasta actualei Columbia, în timp ce Almagro se întorcea în Panama după întăriri pilotul Bartolomeo Ruiz a primit ordinul să-și continue drumul cu a doua caravelă și să atingă Ecuatorul, la 700 km spre sud. Timp de mai multe zile, corabia a mers de-a lungul unui mal cu nisip deschis la culoare, încărcat de arbori tropicali, apoi, brusc, au luat primul contact cu civilizația incasă.

De la teuga din față, un marinar văzuse, într-adevăr, o ambarcațiune pe care o pânză mare, dreptunghiulară, umflată de vânt, o ducea în viteză spre carabela. Ruiz s-a uitat cu curiozitate la acest intrus misterios. O manevră a dus corabia la câteva cabluri de această plută bizară formată din trunchiuri enorme de copaci, albe și netede, prinse între ele cu funii. La partea din spate, se înălța un ruf din trestie și o cabină acoperită cu papură. Un marinar a strigat:

— Haymujeres.

Mult aur și argint.

Erau într-adevăr femei la bord, precum și aur și argint, pe scurt, totul pentru satisfacerea unui conquistador.

Peruvienii mai înspăimântați decât spaniolii au fost acostați. Pilotul a ordonat să fie aruncați în apă cei mai îndărătnici și să li se dea celorlalți câteva obiecte ieftine. Câteva săptămâni mai târziu, i s-a trimis lui Carol Quintul o dare de seamă entuziastă. „Ca podoabe personale, purtau

1) Sunt femei!

nenumărate piese de aur și argint… fără să punem la socoteală coroanele și diademele, cingătorile, brățările, platoșele pentru șolduri și cuirasele; sau agrafele, jucăriile! colierele și bijuteriile cu perle și rubine; sau oglinzile înfrumusețate cu argint; sau cupele și alte vase de băut. Erau îmbrăcați cu haine din lână sau bumbac, asemănătoare tunicilor maure… și alte țesături colorate în roșu aprins și stacojiu, albastru, galben și în toate culorile. Țesăturile sunt împodobite cu broderii rafinate reproducând păsări, animale, pești sau copaci. Au greutăți minuscule pentru a cântări aurul…în pungi făcute dintr-o țesătură de mărgele, duceau o cantitate de mici pietre prețioase: smaralde și calcedonii, ca și alte bijuterii și obiecte din chihlimbar sau cristal. Aceasta era moneda lor de schimb pentru obținerea unor specii de scoici din care ei fac un fel de fise, a coralului roșu aprins sau alb.:”

Trei indieni au fost luați prizonieri; unul din ei, botezat imediat, a fost numit Felipe. Când a înțeles că temnicerii lui nu erau antropofagi, a devenit mai prietenos, ceea ce i-a adus diminutivul Felipillo. Câțiva ani mai târziu, el va fi primul interpret al spaniolilor în Piru. Bartolomeo Ruiz a făcut apoi cale întoarsă și I-a întâlnit pe Pizarro care, timp de mai multe săptămâni, trebuise să lupte contra foamei, a crocodililor și a săgeților otrăvite. Almagro a sosit, la rândul lui, cu un contingent de întărire, nouăzeci de oameni și cu alimente proaspete. Dar expediția în înaintarea ei spre sud, a avut de-a face cu noi greutăți. Mai multe încercări de debarcare au eșuat lamentabil și conquistadores începuseră să se întrebe unde erau acele faimoase bogății din Piru, din care ei nu văzuseră decât eșantioane slabe, încă o dată, Almagro a navigat spre Castil|a de Oro.

Într-un balot de bumbac pe care spaniolul I-a adus drept cadou, soția guvernatorului a găsit o scrisoare pe care unul din tovarășii lui Pizarro reușise s-o ascundă:

Astfel domnule Guvernator Luați seama cu atenție Pe la voi se duce hăitașul, Daraid l-așteaptă măcelarul.