Acea fata frumoasa

Într-o noapte, pe valea Rinului, am întâlnit o ființă fantastică.

Mai fusesem odată pe acolo, însă cu trenul, într-o toamnă urâtă, la începutul războiului și n-am văzut decât convoaie de șlepuri, negre, strecurându-se pe sub neguri. Atunci mi-am propus să mă întorc într-un timp mai prielnic și pe o vreme mai frumoasă, așa cum am avut norocul să fie de data aceasta, când nimic nu m-a nemulțumit din partea cerului, senin ziua și noaptea.

La fel mi-am dorit să mă pot întoarce o dată în insulele Faeroe, și în Islanda, unde orbecăisem săptămâni în șir prin cețuri, în noaptea nordică de decembrie, fără să văd măcar o singură dată soarele. La geografie e imposibil să ajungi în linie dreaptă.

De trei luni stau cu hârtia albă deoparte, privind-o pieziș, aproape cu teamă, neștiind cum și de unde aș putea începe, întâmplarea de pe valea Rinului e greu să fie povestită fără riscuri, mai ales că s-a repetat, în forme decurgând una din alta, întâi la Londra, în St. James's Parck, un loc plin de lume, apoi la Madrid, într-o sâmbătă seara când mergeam pe Caile de Alcală spre Cibeles, iar în față, pe cerul cum nu poate fi altul mai emailaj și mai albastru, luna nouă a apărut în axul străzii, ca o podoabă a orașului, strălucitoare și fascinantă…

Când m-am oprit pe Rin, la Trechtinghenser, dincolo de zona industrială pe care o străbătusem peste ziuă, grăbit și în panică, temându-mă că în orice clipă aș putea să mă înăbuș, eram abia în a zecea zi de călătorie; n-ar fi trebuit să mă simt obosit, dar adevărul este că de la București mersesem aproape încontinuu, cu lungi abateri, într-un fel de nesaț geografic, însetat de spațiu, dornic să-l străbat și să-l pun la socoteală, chiar dacă unele locuri nu meritau osteneala de a ajunge la ele. Nu mă opream decât noaptea și de multe ori plecam înainte de a se face dimineață.

Niciodată n-am rămas două seri în același loc ca să-mi îngădui o zi de odihnă între două etape.

Întâlnisem Rinul spre prânz, la Manheim, după ce venisem pe Neckar, de la Heidelberg. Sunt denumiri trecute pe hartă și păstrate în memorie dintr-o vreme care fără ele ar fi fost cu totul uitată. Dar ca să merg pe Neckarul meu, a trebuit să caut o șosea secundară, ignorată de toată lumea, fiindcă toți preferă autostrada. La o răspântie prăfuită, unde mă gândeam să renunț, o doamnă, care în sfârșit m-a înțeles foarte bine, mi-a arătat pe unde se merge de-a lungul apei, fără să se mire, ca toți ceilalți, de intenția mea inexplicabilă.

Am înțeles repede că aveau dreptate să nu mă încurajeze; șoseaua atât de mult căutată nu duce prin locuri frumoase și nici Neckarul nu se vede decât în treacăt, în locuri unde nu poți să poposești în liniște, cu ochii pe apă. Mi-am pus atunci speranța în Rin, care-i și mai sonor în amintirile mele. Dar nici Rinul n-am putut decât să-l zăresc, în câteva rânduri, cu teama că ascunde o dezamăgire. într-adevăr, când m-am oprit într-un loc și l-am contemplat avid, aproape implorând natura să se salveze, n-am descoperit decât o apă neînsuflețită, cu malurile de mâl, urâte, despuiate de orice legendă. Am înțeles că trebuia să caut Rinul în altă parte; m-am decis să ajung acolo cât mai degrabă.

Prin Meinz am trecut într-o stare de spirit care mă făcea nereceptiv și dușmănos față de orice urbanistică. Din miile de orașe câte sunt în lume, nimeni nu visează. să le vadă pe toate.

Am vrut totuși să vizitez măcar catedrala, deși era îmbrăcată în schele; aș fi avut un reper al traiectoriei mele. Am mers mult, cu ochii după un loc de parcare, simțind furnicături pe șira spinării. Când în sfârșit am ajuns într-o stradă unde puteam să staționez, eram prea departe. Mi-am dat osteneala, am vrut să mă întorc cu piciorul, ceea ce pentru mine este totdeauna o plăcere, cu condiția să am destul timp înainte. După aproape o oră de mers, am zărit schelăria catedralei, dar era încă atât de departe că am făcut calea întoarsă, acum luând drumul pe cheiul Rinului, drept compensație. Apa începea să se albăstrească de înserare.

Un automobilist cu un „Volkswagen” s-a oferit să mă piloteze spre Koblenz, și, bineînțeles, m-a scos în autostrada. Mi-am zis că aici, unde Rinul intră între înălțimi limitative, e imposibil să nu existe o șosea adunată pe marginea apei, cea mai firească, a primilor oameni din istorie care au străbătut locurile.

Deși se apropia seara și nu aveam timp pentru aventură, m-am răzvrătit împotriva rutinei și am evadat de pe autostradă la prima ieșire. A fost o inspirație bună, iar aventura m-a dus de-a dreptul la malul Rinului. Dar am avut să trec prin sate puse între mine și apă, și-apoi printr-o localitate mai mare, Bingen, aglomerată, zgomotoasă, unde era cât pe ce să poposesc, obosit și fără încredere în ce mai putea să urmeze. Am mers înainte numai din apatie, incapabil să apăs pe frâna mașinii. O jumătate de oră mai târziu m-am oprit brusc, surprins de apariția unui hotel singuratic… Ceva mai departe era și satul Trechtinghausen, unde a început aventura; era și un cimitir, cu o capelă, ceva mai în urmă, între Rin și calea ferată, apoi un camping aproape pustiu, iar deasupra, pe înălțimi, un castel, Rheinstein, unde, cu două sute de ani înainte, aș fi putut să fiu oaspete, dacă mi-aș fi bătut capul să plac gazdelor.

La hotelul care m-a atras dintr-odată, fiind mai vecin cu cimitirul și cu singurătatea decât cu satul, m-am găzduit confortabil, cu multă bunăvoință din partea patronului, foarte doritor de oaspeți, mai ales că în afară de mine nu părea să aibă și pe altul.