Al optzeci si doilea

CERCUL POLAR.

COORDONATE.

Căutarea esențialului.

Mă aflu acum, când a venit, în sfârșit, cu atâta întârziere o vară nouă, dorită de câmpie și de pădure, de păsări, gâze, animale și oameni, în același loc de unde am plecat astă-toamnă.

Privesc vatra puțin afumată, pe care am confecționat-o anul trecut, nu din nevoi practice, fiindcă nu are să dea niciodată căldura unei sobe adevărate, nici din dorințe estetice – s-ar fi găsit altceva, mai ușor de înfăptuit și mai evident, pentru a decora un colț al camerei – ci probabil din chemarea ascunsă și ancestrală de a avea „focul în casă” – cel cu care se vor fi încălzit, direct de la flacără, generațiile nu prea îndepărtate.

Alături, pe perete, își bate ritmul (andante) ornicul străvechi, cu greutăți în loc de arcuri, pe care l-am oprit înaintea plecării, ca să nu se oprească singur seara, când greutățile ar fi ajuns la podea, lăsând impresia unui obiect părăsit sau uitat deoarece nimeni nu trebuia să-l păzească.

Afară, trandafirii, de care m-am despărțit cu strângere de inimă, sunt acum înfloriți iarăși, și parcă mai bogat ca niciodată.

Nu s-a schimbat nimic aici, dar pe vatră a apărut un cap de bronz, darul unui prieten de pe vapor. Pentru cineva neavizat s-ar putea să reprezinte altă legendă; eu cu prietenul de călătorie am identificat în el pe Olandezul rătăcitor, întrucât ne cunoaștem; -toți trei am navigat în nord și în sud, pe aceleași ape. In bronz, fantoma are obrazul uscat și asprit de vânturi, barba udă și răvășită de valuri, iar ochii îi ard, oxidând metalul, în căutarea țărmului unde nu-i este îngăduit să se întoarcă… între două difuzoare stereofonice, care sună ca o orchestră adevărată, umplând tot spațiul unde îmi recaut viața, câteodată, seara pe întuneric, ascult împreună cu personajul legenda lui, și în motivul eroului damnat recunosc, prin glasul altor instrumente, cornul de ceață. Atunci mi se pare că podeaua începe să se legene, iar afară se aude fluierul grav al traulerului „Constanța”.

A mai apărut și altceva în intimitatea spațiului meu terestru, legându-1 de abia părăsitul spațiu oceanic: deunăzi am agățat de hornul vetrei o langustă uriașă, adusă din Atlantic.

Sunt dator și mă străduiesc să mă reîmplantez aici, ceea ce desigur o să-mi izbutească, dar totul în mine se întoarce spre ape; oceanul nu-i o amintire, ci o viață.

Cu două linii și un arc de cerc, un arhitect, Un prieten înainte de toate, venit în clipa potrivită, prin inspirație, a izbutit să-mi deseneze acest colț al încăperii – hornul tronconic, care, fără nici un ornament, îmi îndestulează privirea și-o odihnește, ca un peisaj simplu, calm și plin de noblețe. Va fi revoltat să vadă adaosul animal, impur, alterându-i linia meditată. îmi cer iertare: fiara adusă aici e într-adevăr fioroasă; cu antenele desfăcute, acest rac uriaș are peste un metru lungime. însă, cum reprezintă o fiară autentică, nu poate să fie grotescă; nu provoacă repulsie, ci sperie, ceea ce este mai bine. Aș fi vrut să spun că-i un trofeu – n-am prins-o eu, este numai o amintire. în imobilitatea ei are mișcarea din fundul oceanului, și ochii, care parcă și-au păstrat viața, se uită la mine ca atunci, pe puntea vasului, când a fost scoasă din traul. E moartă, dar îmi vorbește, și-mi va vorbi totdeauna, despre o zi sau despre o veșnicie, la tropicul pe care îl simbolizează, fiindcă se numește al Racului.

De-aici, după ce am oprit pendula, am plecat spre Oceanul Atlantic, într-o călătorie care avea să țină aproape șase luni de zile, acoperind trei anotimpuri, dinainte de a se fi scuturat trandafirii toamnei, până ce avi îmbobocit cei noi, ai primăverii următoare așa de întârziate…

Puțin timp după întoarcere, când eram încărcat de impresii istovitoare și încă nelimpezite, cineva m-a întrebat dacă aș putea să vorbesc despre călătoria noastră, dar nu în forma narațiunii, ci, sondând nu știu până unde, dacă aș putea bunăoară să relevez sensul omului în fața morții, în fața dragostei sau a foamei.

Am meditat câteva clipe, cu stupoare, apoi m-am simțit descurajat de neputința mea și mi-am tras capul între umeri.

Obiectivul cu care am înregistrat imaginile până acum nu are însușirea de a descompune lumina și a o reface în altfel de fascicole decât îngăduie legea luminilor. Asemenea fascicole se pot întrezări, sau se pot vedea limpede uneori, fie și dintr-o scânteie nedeclarată, dar ele nu apar decât după developare; am crezut că îndatorirea de a le descoperi revine beneficiarului, ceea ce se tălmăcește cu îndatorirea cititorului de a căuta ceva printre rânduri. Numai că a citi printre rânduri cere tot atâta forță de concentrare și de pătrundere câtă s-a cerut operatorului ca el să-și însușească simplitatea adevărurilor imutabile, spre a salva înregistrarea și a se salva pe sine. A face altcum nu-i cu putință decât atunci când împaci în tine două stări antagonice, blazarea și îndrăzneala, prima, care neagă totul, hrănind-o pe a doua, care duce oriunde, chiar și la inversarea adevărurilor.

În timpul unei furtuni, în nordul Atlanticului, când vasul naviga sigur între insulele Faeroe și Islanda, dar pereții de tablă trosneau să te îngrozească, pe când balansul era istovitor chiar pentru organismele robuste și încercate, când valurile izbeau cu cel mai profund muget în chilă și cu o octavă mai sus în puntea de comandă, unul din marinarii noștri, cu centura de salvare pe el, ca un patrafir al ritualului acela de ocazie, bătea mătănii pe coridorul de la cabinele echipajului.

Invoca el ajutorul lui Dumnezeu oare? Poate îl invoca, dar sigur fără să creadă – altminteri nu și-ar mai fi pus centura de salvare, laică, și nu s-ar fi ascuns sub punte, loc unde, naiv, se socotea mai în siguranță.

Era el „omul în fața morții”?

Există două morți: cea care te găsește și cea care te va găsi odată. Asupra primei nu ai când să judeci; cea de-a doua poate fi teoretizată, în abstractul ei de departe, numai că…

Moartea e a celor care mor, nu a celor care o meditează.

Atunci dară, ce avea omul acela în față? Dacă ar fi venit comandantul sau altcineva cu autoritate și i-ar fi pus mâna pe umăr, s-ar fi ridicat în picioare, și regulamentul s-ar fi dovedit mai tare decât moartea sau și-ar fi arătat puterea concretă în fața morții abstracte…

În jurnalul care urmează, destul de fidel cu toate întâmplările din călătoria noastră, n-am notat nimic despre scena aceasta. Știu însă că, furtuna continuând să crească, omul s-a întins pe banda rulantă care străbate în toată lungimea coridorul amintit adineauri, legând sala de congelare, dinspre pupa, cu magazia de la prova vaporului. Parapetele ei, înclinate în afară, puse ca lăzile de pește să nu pornească aiurea, ofereau unui trup omenesc cel mai bun reazim împotriva balansului, care atinsese, ce-i drept, amplitudini chinuitoare. Pentru un om cu sânge rece, puțin cinic, adăpostul, cu secțiunea lui trapezoidală, ar fi părut asemeni unui sicriu căruia mai urma să i se pună capacul.