Anotimpuri

Într-o dimineață, la începutul lui februarie, Chiaș-Ilie urcă scările greoi, la ușa ei.

— Duducuță, spuse, cu capul plecat, a murit câinele, astă-noapte!

Cuțăbuș murise, de bătrânețe și de ger, în cotețul lui de lângă poartă. Manuela își lăsă bărbia în piept și nu avu puterea să zică nimic.

Peste câteva zile văzu de la fereastră cum o scoteau pe Madam Georgeta din staul. Soarele își găsise loc printre nori; streșinile picurau. Chiaș-Ilie ținea vaca de funie și un om străin îi dădea ocol, cercetând-o din fiecare parte, atent. Madam Georgeta îmbătrânise; i se vedeau coastele și burta îi atârna, moale, dedesubt. Numai capul îi rămăsese la fel, cafeniu, cu o stea albă în frunte, cu botul mare, negru, umed și cu ochii languroși.

După un timp se miră că n-o mai auzea dimineața, mugind.

— Unde-i Madam Georgeta? o întrebă pe Majeni.

— Am dat-o, răspunse ea.

Manuela își lăsă capul în jos. Ar fi trebuit s-o întrebe și pe ea. Madam Georgeta fusese a ei. Oftă.

— Cui?

— Nu știu; moș Ilie s-a tocmit.

După-masă îl văzu din fereastră pe Chiaș-Ilie, căutându-și de lucru pe la magazii. Deschise fereastra și îl strigă. Moșul veni încet, lipăind cu opincile prin lapoviță. Zăpada se topea repede: dinspre câmp vântul se abătu cu o adiere călduță.

— Chiaș-Ilie, îl întrebă, cine era omul care a luat-o pe Madam Georgeta?

— Roșu-casapu, duducuță!

— Ediția 1971:

La începutul lui ianuarie, o dădură pe madam Georgeta.

La începutul lui februarie, muri câinele.

Din cald, afectiv și vesel, stilul devine rece, aspru, apatic.

Depersonalizarea scriiturii e accentuată și de modificările suferite de numele unor personaje. De pildă, „Majeni” (din „Mama Jeni”) a devenit în ediția din 1971, neinspirat, „Stăpâna”, „Bunița Anuț” a devenit, simplu, „Bunica”, „Babirina” (din „baba Irina”) e „Baba”, iar Cuțăbuș e doar „câinele”.

Ultimele două capitole din prima ediție au dispărut pur și simplu cu totul în noua versiune, lăsând cititorul cu senzația că „lipsește ceva”, că personajele nu și-au împlinit destinul hărăzit de autor de la bun început.

Una peste alta, pentru amatorii de statistică, apreciez că ediția din 1971 este cu 120-150 de pagini mai scurtă decât ediția princeps.

Desigur, și varianta revăzută din 1971 are însemnătatea ei, și poate nu numai ca document literar, ca dovadă că edițiile de după 1989 (Editura Arta Grafica, 1993, și Jurnalul Național – BPT, 2011) au preferat-o, din păcate, dar eu am acum plăcerea să vă prezint varianta originală, cu savoarea ei interbelică (chiar dacă romanul a apărut practic în 1943) și juvenilă, mult mai reprezentativă pentru literatura acelei epoci decât versiunea „de maturitate”, fără „stridențe, exagerări și naivități”, cum a scris cineva despre ediția princeps. Dar și fără final, aș adăuga eu, tăiat parcă din rațiuni de economie a hârtiei. Eu am citit oarecum în paralel cele două versiuni și o prefer pe prima.

Observații:

Am lăsat neschimbate forme învechite precum „nicăiri”, „de asemeni”, „neturburat”, „tristeță”, „duminecă”, „peisagiu”, „fuselaj” etc., operând doar acele modificări care se fac de obicei în asemenea cazuri:

— Am eliminat „u” final din cuvinte precum „voiu”, „obiceiu”, „tramvaiu”, „graiu”, „noroiu”, „vechiu” etc.

— Am corectat forme învechite precum „dela” în loc de „de la”; „de loc” în loc de „deloc”, „așa dar” în loc de „așadar”, „degrabă” în loc de „de grabă” etc.

— Am înlocuit „s” cu „z” în cuvinte ca „vitesă”, „sgomot”, „sbor” etc.

Cosimo.

I.

La sfârșitul lui februarie căzuse în munți avionul care deschidea linia aeriană între București și Cluj. Cele trei sicrie grele de stejar sculptat erau așezate pe un mare catafalc, în Biserica Albă. Mulțimea care se perindase prin fața lor din zorii zilei până după-amiază, lăsase pe lespezi, într-o dâră cenușie, umezeala noroioasă a trotuarelor murdare.

„Dacă n-ar fi venit atâta lume, ar fi fost mai solemn”, se gândi Manuela, privind de la intrare, sicriele.

Nu cunoștea numele victimelor, afară de al pilotului, căpitanul Jitaru; anunțul lui mortuar îl văzuse întâmplător de dimineață, în ziare. Ceilalți doi, mecanicul și telegrafistul, îl încadrau, anonimi, pe două planuri mai joase ale catafalcului, poate dintr-o cerință estetică, poate pentru perpetuarea ierarhiei. La sfârșit, ochii Manuelei se fixară pe florile mov care împodobeau sicriul din mijloc, niște flori cu multe petale mărunte, frizate, ca niște crizanteme minuscule, ciudate și prin formă, și prin culoarea lor nenaturală. Fiindcă pe negrul catafalcului făceau un efect uluitor, plecă regretând că nu-și putea prinde una, ca să facă același efect pe haina ei neagră.

Era prima zi din martie, caldă totuși sub cerul fumuriu care bura. În fața Ateneului, țigăncile vindeau primii ghiocei. Fata își împodobi haina cu aceste flori modeste și se îndreptă nemulțumită spre facultate.

Își dăduse cu indiferență ultimele examene ale sesiunii și fiindcă petrecerile de iarnă erau sfârșite, se găsea fără rost în București. Simțea că primăvara nu va fi sezonul ei. Pe sălile facultății apăruseră afișe mari, albastre, care îndemnau tinerimea să se înscrie la pilotaj. Doar cu câteva zile mai înainte, un italian, marchizul de Pinedo, zburase pe deasupra Atlanticului de Sud, de la Dakar, la Pernambuko; acum ziarele îi urmăreau drumul spre Buenos-Aires. Prăbușirea căpitanului Jitaru și a echipajului său nu temperase entuziasmul niciunuia din colegii Manuelei, înscriși la pilotaj. Școala își începuse cursurile, două ore pe zi, după-amiaza, într-unul din amfiteatrele facultății de științe. Ea nu intrase niciodată acolo, cu o ostilitate explicabilă, fiindcă acum școala preocupa pe toți și de ea nu se mai preocupa aproape nimeni.

Ajungând, străbătu sălile, înciudată, neîntâlnind decât priviri absente. Numai afișele albastre de pe pereți o priveau, și pe acelea le-ar fi rupt dacă i s-ar fi îngăduit. Ea știa zborul în altfel de cum voiau să spună afișele; pe izlazul unde se jucase în copilărie se făcuse aerodrom și diminețile îi fuseseră chinuite de huruitul motoarelor. Îl avea încă în urechi – și acum parcă se întărise, obsedant, un amestec de oboseală și de spaimă, legând cu un fir subțire impresiile acestei după-amiezi: sicriele aviatorilor, fotografia lui De Pinedo din ziarele desfăcute la ferestrele debitelor, afișele albastre, tinerii care se îndreptau grăbiți spre amfiteatru.

Trebuise poate să se întâmple așa, să se lege acest lung fir, numai pentru ca Manuela să dea peste omul acela.

După câteva ocoluri deznădăjduitor de fără rost, ea se pomeni în fața amfiteatrului. Când deschise ușa pe ferestrele mari se vedeau jos în stradă aprinzându-se primele lumini. Marea încăpere rămăsese în penumbră. O liniște grea cădea din plafon peste capetele celor de față. Manuela îi văzu pe toți în picioare, tăcuți, cu privirile plecate, semănând ciudat de bine unul cu altul și toți la un loc cu omul de la catedră. Acesta era Vladimir Antal și ochii Manuelei se opriră o clipă, mirați, la el. Pe urmă privirea ei se îndreptă cercetătoare în jur, dar mirarea îi rămase în ochi, până la sfârșit.

Un timp nimeni nu se mișcă. Înfundat, se auzea de afară zgomotul orașului; părea că vine de foarte departe, neizbutind să turbure tăcerea acestei mari încăperi încremenite. Manuela își închipui că momentul de tăcere îl păstrau pentru cei trei aviatori căzuți și găsi sâcâitor de banală această ceremonie tipică.

După câteva clipe, fără să li se facă semn, ca și când ar fi fost legați printr-un fir comun de gânduri și de simțăminte, elevii se așezară. Erau vreo 30-40 de băieți, strânși în primele bănci. Printre ei se amestecau câteva fete, pe care numai părul le făcea să nu se piardă. Manuela își căută loc și se așeză singură în fund, temându-se parcă să stea lângă cineva, ca să nu se contopească astfel în masa lor. În aceeași clipă se aprinseră luminile, risipind o altă atmosferă în amfiteatru. Profesorul rămase în picioare, liniștit cu fața senină, căutându-și elevii pe rând, cu o privire luminată de un foarte mic zâmbet.