Dunarea revarsata

PARTEA ÎNTÂI.

Miltiade venise în orașul acesta de la Dunăre în anul când în Apus avea să izbucnească al doilea război mondial, devenit curând mult mai mondial decât cel numit așa prima dată.

Unii își mai amintesc, poate, că în timpul când politica hitleristă încercuia țările balcanice, intenționând pentru început să-și facă o bază, de unde să atace regatul rămas din vechea Eladă, ca să vină în ajutorul lui Mussolini, al cărui război stârnea nu numai revolta, ci și râsul lumii, un maior neamț fu împușcat la București, în fața hotelului Ambasador, ziua-n amiaza mare. Făptașul era grec, și gestul lui putea să însemne un protest împotriva agresiunii prevăzute de toată lumea.

Îndată ziarele începură să urle, ațâțând ura și aruncând amenințări asupra grecilor din țară 5 cei mai înțelepți sau mai fricoși dintre aceștia se temură că vor avea de împărțit soarta evreilor și căutară să-și pună la adăpost, dacă nu pielea, cel puțin averile.

Datorită acestei împrejurări venise în oraș Miltiade, adus de bătrânul Iacob Vanvacas, proprietarul țesătoriilor de pe vadul Pietrii aici, vaduri se numesc toate străzile care coboară la Dunăre.

Noul venit, desigur cunoștință mai veche a proprietarului, nu era singur: avea doi însoțitori, un inginer textilist, Stan Damian, și un fost gazetar, pare-se, Stătescu, pe care peste câteva zile nu-i mai văzu nimeni. Toți trei deveniră stăpânii fabricii fără să scoată din buzunar o lescaie; Vanvacas le plătise trenul, le plătea mâncarea la restaurant, cafeaua și băutura, plăti și taxele de vânzare, și avocatul în sfârșit, pe el îl priviră toate cheltuielile. în schimb, primi o scrisoare prin care cei trei asociați își luau obligația să-i restituie fabrica la cerere, iar până atunci să-i verse patruzeci la sută din beneficii, semnatarilor, pentru osteneala lor, rămânându-le câte douăzeci la sută fiecăruia.

Oamenii erau abia la începutul carierei; curând mai dobândiră, cam în același fel, două țesătorii la București, apoi o mare fabrică de postav la Timișoara, și pe toate la un loc le numiră „Țesătoriile Române Unite”, firmă care inspira destulă încredere. în vreme ce unul din asociați se stabilea la Timișoara, iar al doilea în Capitală, la sediul central al întreprinderii, Miltiade rămase aici, asumându-și conducerea fabricii.

De unde venea el nu se află niciodată bine – și nici Vanvacas, dacă știa mai multe, nu se grăbi să sature curiozitatea lumii. Unii spuneau că avusese o societate de navigație în Argentina și că fusese expulzat, fiind amestecat într-un complot împotriva președintelui, dar că își salvase averea, având-o la Londra, în lire. După alții, venea din Congo belgian, unde câștigase bani cu nu știu ce concesiune…

Adevărul este că fusese și în Congo, și în Argentina, și-n alte părți ale lumii, ceea ce nu-1 împiedica să aibă familie în România.

Aceste călătorii cu scopuri neclare nu-i aduseseră altceva decât un trofeu de tenis la Cannes, în 1936, iar în 1937 un campionat de schi la Garmischpartenkirchen. Era, pare-se, un sportiv, dar din sport nu putuse să facă parale; avea de gând să le facă abia acuma.

Puțin grec și el, după unul din bunici (ceea ce atrăsese îndată simpatia lui Vanvacas și reprezenta, de fapt, pentru acesta, singura garanție), puțin italian, după o străbunică, puțin austriac, după mamă, puțin francez, după nevastă (dacă se admite) – Miltiade mai era și român, cât rămâne. Și rămânea destul, dat fiind că avea cetățenia română.

El readucea, aici, în portul unde de zece ani prea rar mai anco rau vapoare străine, acea vrajă a omului care a colindat lumea. Avea patruzeci de ani la venire, nici un fir de păr alb în părul negru, des și aspru, fără nici un început de pleșuvie, se ținea drept, deși era înalt de statură, și se mișca sprinten, cu o agerime care lipsește adesea unora mult mai tineri.

Singurele semne mai aspre pe care i le lăsaseră anii erau cutele de pe frunte, fioroase, ca urma unor repetate încercări de scalpare, și două cute „amare” în colțurile gurii; nu părea însă un om sensibil la amărăciune – socotea dulce și viața, și lumea, iar trăsăturile dure îi dădeau o expresie strașnic de vie.

Având o mare pricepere și îngrijire în alegerea costumului, a cravatei și gulerului, o perfectă știință a purtării îri societate, vorbind cu dezinvoltură câteva limbi străine, puțind să răspundă (sumar și aproximativ) la orice întrebare, din orice domeniu, știind să zâmbească, să râdă și să se încrunte la nevoie, iar pe deasupra nelipsindu-i darul să placă femeilor, se înțelege îndată ce ușor îi era drumul în lume.

Țesătoria lui Iacob Vanvacas mersese greu în ultima vreme; de altfel, orașul nu avea specificul potrivit industriilor textile. în aparență, asociații nu făcuseră o afacere bună. Prin meritul lui Miltiade, fabrica în curând deveni foarte prosperă. Anumite relații cu un general de la Ministerul înzestrării Armatei îi aduseră importante comezi militare. Prin același minister, veniră din Germania noi mașini și războaie, din Italia celofibră cu sutele de tone – și comenzile se înmulțiră…

Nu știa nimeni, la sfârșitul războiului, cât agonisise Miltiade și în ce băgase banii, dar e sigur că făcuse avere. Spre mirarea tuturora, îndată după Eliberare, îl pofti pe Iacob Vanvacas să-și ia fabrica în primire. Se miră chiar și proprietarul mai mult decât restul lumii.

Abia după patru ani, când se făcu naționalizarea, își dădură seama unii, câți îl mai țineau minte, că socotelile lui fuseseră mai iscusite decât ale celor care așteptaseră neștiutori să le fugă pământul de sub picioare: decât o fabrică, mai bine bijuterii, pietre și cocoșei de aur. Totuși, deși despovărat de primejdioasa industrie, Miltiade nu părăsi orașul decât în 1947, după stabilizare, și până atunci duse o viață cunoscută de prea puțini oameni, îmbrăcând haina tăcerii și a modestiei.

Se anunțau vremuri din ce în ce mai grele, se schimbau vechile stări de lucruri, armatorii, negustorii mari se împuținau la număr, și cei rămași stăteau cu urechile ciulite, ca iepurii pe marginea pădurii. Dar lui Miltiade îi priiau pesemne împrejurările; era obișnuit cu furtuna.