Ferma „Coțofana veselă”. Un porc mizantrop

Ferma „Coțofana veselă”

CAPITOLUL I.

Ferma „Coțofana veselă” și stăpânii ei.

Dacă ieși din București pe bariera dinspre miazănoapte, puțin după ce treci de aeroport, din șoseaua asfaltată se desparte un drum, la stânga, tăind câmpul și pierzându-se curând într-o linie de salcâmi. Dincolo de această plantație se află ferma domnului Ionescu, botezată de vecini „Coțofana veselă”, nume cam neobișnuit, dar ales nu fără motive; fiindcă în unul din cei doi ulmi mari de la poartă și-a făcut cuibul, împreună cu perechea ei, o coțofană zglobie și guralivă, întotdeauna bine dispusă. Ea însă nu are nici o legătură cu întâmplările care se vor povesti mai departe.

Prin urmare, dincolo de salcâmi se află ferma domnului Ionescu. Acesta este un ins mărunțel, oacheș, cu părul albit pe la tâmple iar în creștet rărit, cu o fărâmă de mustață, sură, zbârlită, și cu o pereche de ochelari în ramă neagră, cai'e, nu știu cum, îi dau o privire posnașă. De dimineață până seara, stăpânul fermei se plimbă pe proprietatea sa, cu o unealtă în mână: ba un cuțitaș de altoit, ba o foarfecă de tăiat iarba, ba o greblă, ori o stropitoare. într-un cuvânt, înfățișare și apucături de om la locul lui. în istoria împrejurimilor, nu se cunoaște vreo gâlceavă, vreo nemulțumire sau vreo încurcătură provocată de el.

Ferma „Coțofana veselă” se învecinează cu alte ferme, mai mici sau mai mari, proprietățile unor oameni muncitori și potoliți. Nu departe, în spre apus, se poate vedea satul Ghiftuiți, de ale cărui autorități țin aceste ferme.

Locuitorii lui se ocupă cu aprovizionarea orașului, unde duc lapte, ouă, păsări, legume și fructe, de ale lor sau cumpărate de la alții, sunt adică și precupeți. După cum arată chiar numele satului, treburile oamenilor merg în plin. De altfel, ne găsim într-o regiune binecuvântată de Dumnezeu.

Prin aceste locuri nu i s-a întâmplat nimănui nimic rău; nu s-a auzit de cineva să scapete, cum nu s-a auzit de vreun furt, cu atât mai puțin de vreun omor. Folosindu-se de binefacerile progresului, de clocitori, de îngrășăminte, de irigații sistematice, oamenii n-au avut să se plângă nici măcar de neplăcerile obișnuite în îndeletnicirea lor, molimi, secete și altele. Copacii lor au dat totdeauna rod mult și bun, vacile au dat lapte mult și gras, stupii au dat miere, viile nu s-au mănat în nici un an, totul, în sfârșit, cum nu se poate mai bine și mai norocos.

Veți crede că așa, neîntâmplându-li-se nimic deosebit, oamenii s-or fi săturat de belșug și se vor fi plictisit de atâta trai bun. Câtuși de puțin! Toți erau fericiți de starea lor, și n-ar fi dorit să se schimbe nimic. Au trebuit să se plictisească animalele, în primul rând catârul afurisit de la ferma „Coțofana veselă11, ca să se întâmple faptele nemaipomenite pe care le voi povesti.

Domnul Ionescu locuia la fermă împreună cu familia, compusă astfel:

Doamna Matilda, soția, o femeie cu figură de lăptăreasă olandeză, așa cum o puteți vedea, în cărțile de geografie de altădată, cu scufa de pânză scrobită. Asemănarea nu vine numai din înfățișare, ci și de la îndeletnicire, fiindcă doamna Ionescu se ocupa cu supravegherea vacilor și cu prepararea laptelui în diferite feluri: smântână, iaurt, unt și brânză. Ea era mai mare peste staulul cu cele patru vaci de rasă, peste femeile care le mulgeau, peste cele zece ciubăre, peste strecurători, putineiuri și peste toate accesoriile lăptăritului. în fiecare zi, își îndeplinea îndatoririle cu sârguință, ba poate mai mult decât atât, totul după ceasornic, același program în fiecare zi. Vacile chiar făceau haz pe socoteala punctualității ei exagerate. Joiana, cea mai bătrână, dar și cea mai” șugubeață, găsea ades prilejuri de ironie.

Știți, fetelor, zicea, ștergându-se cu limba ei aspră prin nări, dacă n-ar fi coana Matilda, Dumnezeu n-ar mai ști după ce să potrivească răsăritul și apusul soarelui.

Hă-hă-hă! râdea gros taurul Pamfil, din fundul staulului.

Celelalte vaci, mai tinere, se înfiorau de râsul lui. Numai Joiana rămânea indiferentă, fiindcă avusese cândva o dezamăgire din dragoste și nu mai dădea nici un ban pe tauri.

Nu, zău, fetelor, își relua Joiana gândul șugubăț, eu cred că și anotimpurile se iau tot după coana Matilda; primăvara după pardesiul doamnei, iarna după palton…

Dar vara? se amesteca în vorbă Pamfil, ridicând capul și încercând să privească peste parapetul care îl separa de restul staulului.

Tu ține-ți botul acasă! Nu mă face să cred că te interesează măcar cât o cofă de apă cele ce spun eu!

Lasă că știu la ce ți-e gândul și la ce te uiți, pezevenghiule!

Pamfil își lăsa capul în jos, roșu până la albul ochilor, atins în locul cel mai sensibil al ființei lui. Fiindcă, întocmai cum spunea Joiana, nu vorbele ei îl atrăgeau, ci juncana din partea cealaltă a staulului, Elvira.

Dar era vorba să vedem ce persoane trăiau la ferma domnului Ionescu, de lângă satul Ghiftuiți.

A treia persoană ca importanță era cucoana Mița, verișoară bună cu stăpânul casei. Rămasă fără bărbat de mult timp, singură pe lume, se refugiase aici, unde se ocupa de pisicile fermei, în afara timpului când se ținea de clevetiri. Numai cu atâtea spuse, cred că v-o și închipuiți: înaltă, slabă, cu nasul ascuțit, cu ochii cenușii, bănuitori și prefăcuți.

Mai trăiau la „Coțofana veselă11 și alți oameni: domnișoara Amalia, fiica proprietarilor, care folosea parfum franțuzesc și aștepta un prinț; domnișorul Bebeluș, supranumit „Repetențilă”, fratele ei mai mic, nițel cam sâsiit și prostănac, dar care, după cum credeau_ părinții, promitea să ajungă departe; apoi madam Cucurigu, guvernanta copiilor, al cărei nume, în afară de porecla de mai sus, a rămas pentru totdeauna necunoscut; în sfârșit, Stana, bucătăreasa, și Anton, șoferul. Despre toți aceștia, pomeniți în treacăt, și despre unii nici măcar pomeniți, de pildă argații, nu va fi de vorbit prea mult în cursul povestirii, rolul jucat de ei fiind cu totul neînsemnat.