Fiul risipitor

de AnnaE 812 citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

PARTEA ÎNTÂI.

Pe fereastra sufrageriei veneau glasuri amestecate. Cineva întrebă:

— Sunteți rudă cu generalul Alion care a luptat la Plevna?

Eva îl auzi pe Maior răspunzând repede în locul bătrânului:

— Nepot.

Nu-i păsa, altfel ar fi trebuit să se mire că nu știuse. Ocoli casa pe la bucătărie și ieși în față, o dată cu soarele, care, trecut de vârful acoperișului, inunda terasa de scânduri. Vagonetele funicularului continuau să alunece migălos, uniform și interminabil pe liniile lor aeriene.

Ceva mai târziu, Eva auzi pași repezi în sufragerie, scările de lemn care duceau sus trosniră, o ușă se trânti la mansardă, după aceea pe fereastra din acoperiș răzbiră drăcuielile Gettei. Abia acum își dădu seama ce urmări va avea fapta ei necugetată, dar nu se sperie și nu găsi altceva mai bun de făcut decât să se îndepărteze de locul primejdios.

Porni pe scări, din terasă în terasă, strâmbându-și picioarele subțiri pe trepte, în mișcările ei pocite de toate zilele. Nu-și îngrijea nici mersul, nici înfățișarea; se lasă să crească la voia întâmplării, încovoindu-se într-o parte și în alta, fără să caute un arac pe care să se îndrepte.

La ultima terasă, se opri și se așeză, fără rost, pe bordura de piatră. Aici vagonetele îi treceau pe deasupra capului, atât de aproape că simțea mirosul lemnului adus de peste munte.

Ședea ades în locul acesta, deși nu-i plăcea priveliștea din față; dincolo de râu și de calea ferată, muntele se ridica întunecat și puternic, zdrobindu-i privirea. Peisajul i se părea concentrat, avea prea multe detalii și prea puțină întindere. Era altfel când cobora la câmpie; atunci orizontul se lărgea puțin câte puțin, cu fiecare gară, până ce la sfârșit se pierdea în depărtări fără densitate, și ea se simțea despovărată.

Dar, cu toată apăsarea și neliniștea venite dinspre munte, ar fi vrut să se agațe odată de un vagonet și să se ducă în necunoscut, spre creste, până la locul acela inimaginabil unde se încărcau lemnele, poate un altfel de continent, numai de păduri și fără oameni.

Cum ședea astfel, Eva rămăsese cu ochii la unul din vagonetele care coborau, cu un contur deosebit de al celorlalte. Curând își dădu seama că deasupra lemnelor ședea un om ceea ce i se părea ciudat și de necrezut. Și totuși era un om viu, de pe pământ, deși ai fi spus că vine din cer. Când ajunse aproape de marginea terasei, inexplicabilul personaj, agățat cu o mână de lanțuri, se aplecă, gata să cadă.

— Hei, fetițo, Maiorul e acasă?

Eva era atât de uimită, încât nu putu scoate o vorbă. Făcu numai un semn afirmativ cu capul. El își dădu drumul de pe lemne și rămase agățat în mâini de cadrul vagonetului.

„O să-și rupă picioarele!” gândi Eva.

Puțin mai departe, omul zbura prin aer; înălțimea nu atingea trei metri, dar ei i se părea mortală. O clipă închise ochii fără voie. În clipa următoare, îl văzu pe străin apropiindu-se teafăr.

— Tu ești de sus? o întrebă fără ocoluri.

— Dar tu, de unde ești?

El se așeză pe piatră, alături.

— Cine te-a învățat să răspunzi așa?

— Mă privește! Dacă ai treabă cu domnul Maior, îl găsești sus. Dar are musafiri și supărări, așa că n-ai picat bine.

— Ia te uită! zise el deodată. Tu semeni cu Walewska!

Ea îl privi:

— Care Walewska?

Știa ceva despre o Marie Walewska.

— Da, semeni! Ești cumva nepoata Maiorului?

Ea încuviință din cap.

— Te credeam mai mare.

— Aia e soră-mea, Getta.

— Acum știu! Tu ești Eva!

Chipul ei se lumină.

— Și tu ești Secătura! Am ghicit?

El începu să râdă:

— Cine îmi spune așa? Maiorul?

— Da. Spune că nu ești bun de nimic. Că ai plecat de acasă și ai prăpădit toți banii la Paris.

— E adevărat că așa se obișnuiește, dar eu am umblat prin alte părți.

— Și când te-ai întors, de supărare, tatăl tău a murit.

— Nu-i așa! Când m-am întors, tatăl meu s-a bucurat și a pus să se taie vițelul cel gras.

— Îmi spui parabole din Biblie!

— Îți spun cum a fost. A tăiat vițelul cel gras și a băut și s-a înveselit și a mâncat atâta friptură de vițel, încât a murit.

— Îți bați joc de mine!

— Nu! A murit de apoplexie. Atunci l-am înmormântat, și pe urmă am vândut fabrica.

— Fabrica asta! Nu-ți pare rău după ea?

— Deloc!

— Dar banii oricum i-ai pierdut!

— Nu i-am pierdut; i-am cheltuit. E altceva.

— Înțeleg! Cred că e ceva destul de frumos. Acum ce faci?

— Am o pădure, sus; tai lemne și le trimit aici, la fabrică. E o treabă din care se poate trăi. Am acolo o cabană; mai am și un gater.

— Care face scânduri? Îmi plac foarte mult scândurile!

Sunt drepte și albe și au ceva curat, dar ceva al lor, din naștere, curat cum nu se mai poate!

El se ridică în picioare și îi apucă mâinile.

— Nu mi-ar fi trecut prin minte una ca asta! Dacă ai fi mai mare te-aș iubi, așa, dintr-o dată!

Îi privi cu o nedumerire gata să devină spaimă și schimbă vorba, numai că pretutindeni se nășteau spaime:

— Cine e Walewska?

— O actriță care s-a sinucis.

Cum putea să conceapă astfel de asemuire, îngrozitoare și fantastică? Eva simțea că se clatină.

— Dacă vrei să vorbești cu Maiorul du-te sus și încearcă.

— Nu mergi și tu?

— Nu. Sunt supărați pe mine.

— Dar ce-ai făcut?

— O poznă. Le-am stricat toate socotelile. Getta plânge, și ofițerii au venit degeaba. Cred că după ce pleacă ei, Maiorul o să mă bată cu cravașa. Ca să-ți spun drept, mi-ar conveni să mă bală acum, ca să scap de grijă.

— Am să pun eu o vorbă bună pentru tine. Hai sus!

— Nu merg. Du-te singur!

— Atunci stau și cu aici. Ce ofițeri sunt la voi?

— Nu-i știu.

— Și de ce-au venit?

— I-a invitat Maiorul, pentru Getta, că ea nu vrea să se mărite decât cu un ofițer.

— De ce nu te piepteni mai frumos?

Se ridică, veni în fața ei și, fără s-o întrebe, îi despleti cozile, răsfirându-i părul pe umeri.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Eva.

El își privea mâinile.

— Vreau sa văd dacă nu mi-a rămas aur pe degete.

— Nu e urât ce spui, dar am citit așa ceva prin cărți.

— Și eu! Ba încă în cărțile proaste!

— Și pe urmă, părul meu nu e blond.

— Are să fie. Îl simt că își caută culoarea. Știi unde are s-o găsească? În soare!

— Dacă te ascult crezi că sunt proastă?

— Nu! Ești mică! Nici o femeie nu e proastă.

Atâtea vorbe puteau și s-o amețească! Își aplecă privirea, își văzu pantofii de școală, urâți, de box negru, cu tocuri joase și cu paftale de metal galben, ca niște botine de slujnică. Încercă să și-i ascundă, acoperindu-i inutil pe unul cu celălalt.

Fișiere de descărcat

DOC
Fiul risipitor de Radu Tudoran.doc
1,7 MB · 178 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Radu Tudoran

Toate ›