Maria si marea

PE PLAJA GOALĂ venea un tânăr, cu un slip albastru, având un sac de sport într-o mână și un vizor submarin în mina cealaltă. Din loc în loc se oprea, căuta în nisip o pietricică plată și o arunca pe oglinda apei, făcând-o să se ducă, în salturi, până departe; marea era foarte calmă și foarte albastră.

La doi kilometri în urmă, se vedea mulțimea de vilegiaturiști, concentrată, lipită de nisip ca pe o panglică de prins muște, mulțumită de aglomerație, de vreme ce nimeni nu evada spre zonele libere din față.

Măria îl simți prea târziu, nu se aștepta să vină cineva prin locurile ei neexplorate. Neavând timp să fugă, se ghemui pe nisip, la adăpostul Calului de Salcie. Pe acesta îl descoperise în martie; acum începea iunie, cu o vreme din cele mai calme.

Hei! strigă, împanicată. Pleacă de-aici! întoarce-te!

Tânărul ezită doar o clipă, surprins, apoi își continuă drumul.

Trecerea nu-i oprită!

Sunt dezbrăcată!

Glasul Măriei trecuse de panică, ajunsese la dezarmare. Avea lucrurile între dune, la zece pași, distanță pe care ar fi trebuit s-o străbată goală, în plina lumină a soarelui. Intrusul nu socotea că violează vreun statut al societății; nimic nu-1 obliga să se întoarcă, dimpotrivă, după legile generației lui trebuia să arboreze nepolitețea, impertinența, cruzimea și brutalitatea. Merse înainte și se așeză pe Calul de Salcie. Nici un om, nimeni în afara de închipuirile ei, nu mai fusese pe-aici din toamna trecută; Maria suferea o dublă violare; a ei însăși și a teritoriului, socotit proprietate personală. Rămase ghemuită și ascunsă în părul adus peste față.

Mă cheamă Alber, să nu te mire că e fără t la urmă, spuse tânărul. Au greșit la primărie și așa a rămas.

Maria părea înghețată. El se strădui s-o privească, apoi își aprinse o țigară.

Nu știu de ce te ascunzi. Cât te gândești să stai așa? Te anunț că nu plec, chiar dacă ar trebui să aștept până mâine. Singurul lucru pe care îl poți face, este să pui ceva pe tine.

Simțea împotriva lui o ură războinică; ar fi vrut să aibă puteri de bărbat, de luptător, să ridice un pumn, să-l zobească dintr-o singură lovitură, sau să-l gâtuie, să-l răpună, și-apoi să-l calce în picioare, să-l facă una cu nisipul. Ar fi vrut să aibă un bici, să se dezlănțuie, plesnindu-i pielea obrazului, a pieptului, a spinării, să-l înfrângă și să-1 umilească. Să aibă o spadă, să-l lovească în creștet și să-i despice țeasta; o suliță, să-l străpungă; un revolver, o mitralieră, să-l ciuruie; o bombă, să-l arunce în aer. Dar n-avea nici o putere și trebuia să îndure. Înțelegându-și situația, se ridică de jos, cu mișcări atât de sigure, că păreau de robot, și când fu în picioare nu o luă la fugă, ci rămase dreaptă în fața lui, depășindu-se, printr-un nou sens lăuntric, devenit invincibil. Apoi își dădu la o parte părul din ochi și se trase înapoi spre dune, cu pași rari, căutând drumul cu piciorul. Mergea învăluită în ea însăși, ca într-un veșmânt mai invulnerabil decât orice țesătură, țintuindu-1 pe străin cu o privire grea, penetrantă, rece și ironică.

El se ridică, uimit și iradiat. Culoarea peisajului se schimbase, atmosfera părea violetă. Era convins că, odată la adăpost, ea o luase la fugă, speriată, când, o văzu ieșind dintre dune și apropiindu-se fără să ezite. Repetând culoarea peisajului, își pusese o rochie violetă, o tunică abia coborând peste șolduri; convențional era pe deplin îmbrăcată, deși își dezgolise tocmai privirea. Acum avea părul dat pe spate și menținut cu o bandă violetă ca rochia. Fruntea, încă ascunsă sub câțiva franjuri scăpați din legătură, se desena înaltă, boltită cu inteligență și cu noblețe.

Bună ziua! zise zâmbind, fără nici o urmă de crispare. Fiindcă ai venit, poți rămâne. Mă cheamă Maria. El e Cristofor.

Tânărul o privi și râse silit.

Buturuga asta?

Nu-i o buturugă, ci un cal sălbatec, care a străbătut multe puste, preerii și bărăganuri, apoi multe mări și oceane, până sa mă găsească pe mine.

E o salcie; au adus-o curenții.

Te cred, dar e o explicație pentru toată lumea. Trebuie să înțelegi că a fost un cal sălbatec, și acum e domesticit. Poți să-l mângâi și să-i spui pe nume.

Cristofor?

E numele intim al unui vagabond nebun, un oarecare Columb. I-am spus așa, fiindcă amândoi au căutat țărmuri necunoscute.

Maria mângâie grumazul calului și-i vorbi cu un glas melodios, cam trist:

Poate nici tu n-ai găsit țărmul visat! Dar pe țărmul meu, cel puțin, mă ai pe mine.

Ce faci aici? ' întrebă tânărul, abrupt, începând să se crispeze.

Se simțea în inferioritate.

Maria arătă spre casa de piatră. Era o construcție cenușie, la nord, unde plaja se sfârșea într-un promontoriu stâncos. Deși departe, la parterul casei se vedeau ferestre mici, zăbrelite; cele de la mansardă păreau mai generoase. Deasupra acoperișului de tablă roșie se ridicau mai multe antene de radio, înalte, ancorate cu cabluri, care țeseau pe cer un filigran de coarde întinse, poate sonore. Acest adaos aerian, ca niște catarge de corabie, era singurul detaliu atrăgător al casei de piatră.

Lucrez acolo, zise Maria.

Își dădea seama că el nu putea înțelege, și într-adevăr, privirea lui devenea tot mai mirată și mai neîncrezătoare, exteriorizând sentimentul de inferioritate, născut mai devreme. Izbuti doar să spună, acuzator și exploziv, ca și cum ar fi prins-o cu o minciună și ar fi divulgat-o lumii, salvându-se pe el de la prăbușire:

Dar asta-i stația-radio de coastă!

Ea încuviință din cap. El continuă:

Și ce faci acolo? Ești dactilografă?

Ea nega cu un zâmbet de indulgență, în timp ce, cu trei degete de la mâna dreaptă, schița apăsările ritmate pe un manipulator radio. Nu simula, liniile și punctele însemnau litere, primul cuvânt care îi venise în minte: „Prostule!”

Ești radio-telegrafistă? Nu se poate!