O lume intreaga

ntâmplările pline de tâlcuri, și numai în aparență ciudate, care se povestesc în această carte, încep pe o seară de toamnă înaintată, cu iarna aproape, la etajul al doilea al spitalului de copii, într-o cameră mică, albă, cu un singur pat – o rezervă pentru cazurile grave.

Afară burnița, ploaie măruntă și rece, gata să se prefacă în zăpadă; păcătoasă ploaie, venită pe neașteptate, fiindcă la prânz vremea fusese încă frumoasă. în cameră însă adia blând caloriferul, și micul bolnav, cu ochii închiși, cu fruntea îmbrobonată, îl simțea ca pe un întârziat zefir văratic. O clipă se și duse cu închipuirea la o zi caldă, în zăvoaiele de pe malul Dâmboviței, mai sus de Ciurel, pe care le cunoștea colțișor cu colțișor, deoarece de pe la șase ani le tot explorase, la fel de temeinic cum explorase Stanley pădurile sălbatice ale Africei… Atât că nu se putea amăgi prea mult timp, cu toată toropeala potrivită pentru a da drumul imaginației. în locul mirosului de salcie înverzită și al miresmelor de pe câmp se simțea un iz leșios, de vopsea încinsă, amestecată cu nu știu ce medicament. Nu se auzea murmurul gâiiei, șopotul ei la cotituri, nici cătina fremătând ușurel sub zefir, nici gălăgia vrăbiilor nesățioase, nici cântecul ciocârliei, sus…

Pe ușa deschisă venea glas de poveste, pornit din difuzorul de pe coridor.

Era povestea de seară, care se spune copiilor înainte de a-i adormi. Nu putea s-o urmărească, nu înțelegea ce-a zis împăratul și ce-a răspuns împărăteasa… Acasă asculta totdeauna, curios să afle cum iese povestitorul din încurcătură. Că doar poveștile, oricâte s-or fi născocit, sunt terminate de mult! Pare-se, însă, oamenii mari cred că pe copii îi poți amăgi – și le iau iarăși și iarăși de la început.

Iar copiii, neavând încotro, le ascultă cuminți…

Și bucurându-se foarte mult împărăteasa – zicea glasul din difuzor – s-a făcut nuntă mare, de-a răsunat palatul… Noapte bună, copii!

Terminată fiind povestea, acum aparatul de radio transmitea un cântec despre toreadori, crezându-se poate că tot ce-i suflare de copil a și adormit.

Micul bolnav asculta toropit. Pe foaia de observație agățată de tăblia patului scria: „Ion I. Antone, numele părinților: Ion și Maria; domiciliul: strada Vatra Nouă, nr. 8, bloc 17, scara G, etajul IX, apartamentul 163; vârsta: treisprezece ani; elev, clasa a Vil-a…”

Diagnosticul și observațiile asupra bolii lipseau deocamdată.

La căpătâi se afla o noptieră de metal, albă, iar alături un tub mare, ca o ghiulea lungă, vopsită în albastru, având la partea de sus alcătuiri ciudate, niște robinete și, văzute ca prin ceață, parcă și ceasuri. La picioare mai era o masă și un scaun, semănând cu noptiera, tot de metal, și tot albe. De o parte a ușii lucea un lavoar de faianță; de partea cealaltă, un dulap metalic. Nu ardea nici un bec în cameră, dar ușa fiind deschisă răzbea lumină de pe coridor, o dâră gălbuie, streeurându-se până sub masă.

Afară se simți zgomot de pași, înăbușiți în covorul de cauciuc, albastru. Sora șefă venea să vadă cum îi merge bolnavului. Glasul ei se auzi, adresându-se sorii de noapte, aproape în șoaptă, dar aspru – și pe bună dreptate: închide difuzorul numaidecât! Uiți cât e ceasul?

Sora de noapte, care. ședea pe un taburel lângă ușă, se ridică oftând. îi plăcea cântecul despre toreadori; se și vedea într-o arenă, aruncând flori învingătorului, în timp ce taurul răpus se zbătea pe nisip.

Glasul din difuzor fu curmat tocmai în mijlocul unei note prelungi și înalte – strigătul de triumf al toreadorului care înfige spada. Cu toate că nu-i lipsea de loc imaginația, micul bolnav nu văzu în mintea lui scena aceasta, ci și-l închipui numai pe cântărețul de la radio, rămas țeapăn, cu ochii bulbucați și cu gura căscată. Nu-și dădu seama că surorile intraseră în camera lui și vorbeau de un timp la căpătâiul patului.

Trebuie supravegheat toată noaptea! spunea sora șefă, transmițând instrucțiuni celeilalte, care abia își începuse serviciul de noapte.

Ce are?

Nu se știe nimic sigur; deocamdată îi facem streptomicină. Veghează-1! Dacă respiră greu, mă chemi îndată.

Să nu duci tubul de oxigen în altă parte.

Buzele bolnavului, arse de febră, se mișcară '

Ce nume lung! Strep-to-micină!

Sora șefă îi puse mina pe frunte. Chipul ei se îmblânzi dintr-o dată, și glasul, care până acum i se auzise aspru, căpătă o căldură de mamă duioasă:

Arde! Are temperatură!

Atunci băiatul deschise ochii și le privi pe amândouă; le zărea ca prin ceață – pe una tânără și parcă frumoasă, pe a doua cu fața brăzdată de cute, dar cu ochii mai calzi decât ai celeilalte. Bâigui, chinuit de un gând pe care nu-1 putea bănui niciuna, nici alta.

Cit e ceasul?

E seară, Ionică!

Știu că-i seară! protestă nemulțumit bolnavul, mișcându-și nervos capul pe perna albă. Vreau să știu cât e ceasul! Și de ce-mi spui Ionică?

Sora șefă se uită pe foaia de observație, să vadă dacă nu încurcase numele băiatului.

Nu te cheamă Ion?

Ba da!

Și cum îți spune acasă?

Bolnavul răspunse înciudat, scuturând iar capul.

Ionică!

Apăi vezi?!

Dar mie nu-mi place! Vreau să-mi spună Ion, ca tatej!

Ei, Ionică dragă, până nu te-o vedea mare, mare de tot, maică-ta n-o să-ți spună altfel – dacă ți-o spune vreodată! Pentru ea ai să fii Ionică toată viața.

Cât e ceasul? stărui băiatul, nemulțumit de explicație și mai neliniștit de la o clipă la alta.

Cele două surori se priviră.