Toate panzele sus

CAPITOLUL I.

Fiecare epavă își are taina ei…

Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vârtos cu cereale, grâu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gâfâind pe brațul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare și să ia drumul Patridei, la Pireu.

Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit și marinar bătrân, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani își cam greșise socotelile și cu navigația, și cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de ghețuri timpurii la Brăila, și abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Și iaca așa, dacă ții seama că o corabie care stă țeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpânului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înțelegi de ce în această iarnă, trei cute adânci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde își mai putea găsi loc vreo cută, pe o față brăzdată în toate chipurile de zbârcituri.

Fiindcă vezi, gheața e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strângând pântecele corăbiei în chingi – și gâfâi și gâfâi, ca și cum ai sta pe brânci, cu un sac de o sută de ocale în spinare – și visezi la arhipelag, la portocali și la lămâi, și zadarnic bați cu pumnul în tambuchiul1 cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript și unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Și zadarnic strigi:

— Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveți grijă de gheață, bre! Ce, ați căpiat, ori nu m-auziți?

Gheața trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănâncă berbec fript, cântă și benchetuiesc.

— Bre Ismail, bre Marulis, aveți grijă, bre, că mă nenorociți!

Of, și după multe asemenea nopți de chin, într-o zi, din plumburiu, cerul se face albăstrui, ghețurile se umflă și trosnesc și p-ormă încep să curgă sloiuri – și acum, kir Iani, să te ții! Sloiurile vin mugind și se încalecă și trosnesc și căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, aburind ca un ceaun pus la fiert – și strigă deznădăjduit:

— Mai bine să-mi rupă mie un picior! Hei, măi băieți, măi, dragii mei! N-auzi, Nicola, n-auzi, Marulis, nici tu, Gherasim, hoților! Lachi, Ismail, prieteni scumpi, puneți mâna, puneți mâna, pezevenghi ce sunteți!

Sloiurile scrâșnesc, corabia trosnește și plânge, și kir Iani se dă cu fruntea de parapet, pierdut…

Ah, și unde-s portocalii și lămâii și arhipelagul cu insule verzi!

Pe urmă, ghețurile se duc, se duc, dar corabia are bordajul crăpat și ia apă și pezevenghii trag la pompă numai c-o mână, iar cu cealaltă se scarpină în tur, privind la cerul curat și rânjind bucuroși, cu dinții lor mari, ca de cal, care toată iarna au mestecat de pomană berbec fript. Douăzeci de berbeci, kir Iani i-a plătit și i-a scris în carnet, douăzeci de berbeci și șaptesprezece vedre de vin, ptiu! și patru sute cincizeci de pâini – să te iei cu mâinile de păr!

Ei, și acu să vedem cum mergem la Pireu? Corabia trebuie trasă pe mal, aici se cer multe parale, că vin cincizeci de hoțomani, cu odgoane, cu argați, cu manele și cu un vătaf afurisit, o namilă de om din Brăilița, cu ciomag la subsuoară și cu cuțit la brâu.

— Treizeci de icosari! zice vătaful. Atât să ne dai; niciunul mai puțin.

Kir Iani își bagă degetele în gât și începe să horcăie, ca un spânzurat.

— Huo, pezevenghi țe sunteți! izbutește să gâfâie, în sfârșit, arătându-și furia în acel grai valah cu iz de arhipelag, cunoscut prin porturile dunărene până și azi. Treizeți de icosari ca să tradzeți corabia pe malu? Mai bine îi dau focu cu mâna mea!

Oamenii îl privesc neclintiți și răi, că toată iarna n-au mâncat – și-o să mai treacă multă vreme până să prindă la ananghie alt căpitan de vas.

— Dacă vrei să-i dai foc, a-ncoa' o para să-ți aduc un kil dă gaz! zice vătaful, rânjind.

— Bre, oameni buni, aveți inimă, bre! se roagă kir Iani, înmuiat.

— Lasă inima în pace, că pe noi ne taie la ramazan! se amestecă în vorbă un om, mișcându-și muchia palmei pe pântece, cu gestul care lui kir Iani îi e atât de cunoscut, din frecăturile sale cu hamalii și cu celelalte neamuri de pezevenghi din atâtea porturi colindate de el.

— Corabie mare, jupâne! adaugă un alt om. Asta încarcă opt vagoane; dintr-un transport te îmbogățești!

Kir Iani îl privește uluit. Până mai ieri-alaltăieri, haimanalele astea nici nu știau ce-i acela drum de fier, și-acum socotesc încărcătura în vagoane, ca la Stambul sau la Pireu.

— Da' de unde, oameni buni! zice, după ce s-a dezmeticit. Care corabie?! Un barcazu nenoroțitu! Trei vagoane mari și late dacă potu să încarcu – și-așa încă e prea multu; niți nu stiu dacă nu mă scufundu pe drumu.

Dar ce atâta vorbă? Treizeci de icosari au cerut, treizeci le dai. Mâine au să ceară patruzeci – și n-o să-ți rămână, într-adevăr, decât să iei o sticlă de gaz, s-o verși jumătate pe punte, jumătate în hambar, să dai foc și p-ormă să pleci la Stambul cu vreun caic turcesc, fiindcă o să-ți fie rușine să te arăți atât de prăpădit în fața unui căpitan simpatriot.

În sfârșit, cu gâfâieli, cu scârțâieli, corabia e trasă pe mal, în gemetele căpitanului deznădăjduit… Ah, frațicule, biata corabie, cinci scânduri din bordaj sunt făcute praf! Acum vin marangozii cu scule de dulgher, alți pezevenghi, care vor și ei icosari. Pe urmă apucă-te de călăfătuit, de cătrănit, tocmește-te iarăși cu hoțomanii de la început, să-ți dea corabia la apă, altfel putrezești pe mal – și nu-i timp de pierdut, că mugurul sălciei a început să se umfle, cum se umflă apele Dunării, cenușii, și dacă nu te grăbești să încarci, acu'-acu' încep să vină căpitanii din jos și într-o săptămână prețul grâului se urcă de zece ori…

Într-adevăr, de data asta kir Iani o greșise și cu navigația, și cu negustoria. Dar acum, de bine, de rău, corabia aluneca la vale, spre mare, spre arhipelagul cu portocalii și cu lămâii înfloriți, lăsând necazurile în urmă, în susul fluviului învolburat, peste care apăsau ultimii nori de martie, dușmănoși și posomorâți.

Penelopa era o corabie nu prea mare, mai curând un barcaz – cum spunea însuși căpitanul când voia să se arate umil – un barcaz cu două catarge și cu pânze puține, care putea să încarce, nici opt vagoane, dar nici trei, ci, ca la o bună tocmeală, taman vreo cinci, așa cum încărcase acum. Sub această povară, vasul intra în apă destul de mult, nelăsând deasupra decât vreo patru palme de bordaj, atât cât să poată înfrunta oarecare valuri cuminți. Cât despre furtună, mai bine să n-o întâlnești! Dar, măcar în această privință, iscusința căpitanului nu dăduse niciodată greș în cei aproape douăzeci de ani de când naviga pe aici. El știa să aștepte vântul potrivit și să se adăpostească în porturi cu mult înainte de a fi prea târziu, chiar dacă în chipul acesta își lungea drumul cu zile întregi sau cu săptămâni…

Soarele, care bătea din față apropiindu-se de nămiezi, făcea să lucească pe scândura înnegrită a bordajului numele corăbiei, scris de o parte și de alta a etravei, cu litere verzi, împrospătate de curând cu mare dichis. Sufla un vânt plin, de la apus, și vasul, cu vela mare într-un bord, cu vela mică în celălalt, se mișca binișor, făgăduind să ajungă la Sulina către ora trei.

Căpitanul stătea el însuși la cârmă, fiindcă pe acest braț îngust și cu vânt din pupa, prielnic dar primejdios, nu se încumeta să-și lase soarta în mâna nimănui.

Venind prilejul acum, trebuie spus despre kir Iani Ghinis că era un om pirpiriu, cu un cap scofâlcit, cu fălci lăbărțate, pline de țepi cenușii – un om pe care n-ai fi dat două parale dacă n-ar fi avut ochii aceia, niște ochi mici și apropiați, dar atât de vii, încât spuneau singuri cât prețuiește stăpânul lor. Ca îmbrăcăminte, căpitanul nostru nu se deosebea cu nimic de ceilalți căpitani de barcaz din arhipelag; adică, purta cizme cu carâmbii scurți vârâți sub pantalonii de pânză cenușie, largi jos de un cot, dacă nu mai mult, iar la brâu strânși peste tricoul vărgat cu o curea lată, bătută cu ținte de argint.