Ultima

PARTEA ÎNTÂI.

Sfârșitut vacanței.

Capitolul I.

O SEARA IN ODAIA CANTONULUI.

L a căderea serii trecuse huruind pe pod un tren de marfă și acum se lăsase liniște de-a lungul văii, de se auzeau numai apele Gârieimari clipocind adormite pe prund. Iar Cazimir, cantonierul, chircit lângă vatră, cu o oală mare pe genunchi, scotea din ea, cu linguroiul, fagure dulce de miere, și le întindea pe rând celor patru oaspeți ai săi, povestindu-le pățania cu ursul, de pe urma căreia se îndulceau ei acum.

Oaspeții erau făpturi omenești de vârstă fragedă, patru copii, dintre care trei îl ascultau cu gurile căscate, cu ochii lucind în lumina flăcărilor de pe vatră, tremurând încetișor și clănțănind uneori din dinții încleiați în fagure, fiindcă deși istoria nu se putea numi fioroasă, glasul tainic și ciudat al cantonierului făcea mai tainică și mai ciudată clipa înnoptării și liniștea întinsă pe vale, în sus.

Al patrulea, oaspete nou la canton, se ținea mai de o parte, cu un zâmbet de neîncredere pe față, fiind, prin vârstă și învățătură, trecut de timpul când crezi cu ușurință în asemenea născociri.

Dar, până una alta, povestitorul nu băgase de seamă neîncrederea lui, de aceea își spunea năzdrăvănia, încredințat că toți ascultătorii sunt Ia fel de uluiți:

Voi știți când am fost deunăzi la Curmătură, sus, să iau brânză de la ciobani… Ia să vedem când s-a întâmplat asta… luni, marți, joi, aha, vinerea trecută… Știți?

Sfârșind întrebarea rămase nemișcat, cu linguroiul în mână și se uită stăruitor la primii trei copii, cunoscuți mai de mult, cătând să-i prindă pe toți într-o privire. Fiecare din ei se grăbi să răspundă – știm – deși în glasul lor se simțea oarecare îndoială și nedumerire; vinerea trecută, după câte își aminteau, Cazimir dormise toată ziua, pe prispa cantonului, sforăind.

Dacă știți – urmă cantonierul – să vă spun ce mi s-a-ntâmplat atunci…

Și în așa fel rostea el aceste cuvinte, încât auzindu-1, micii ascultători uitau că în ziua aceea povestitorul nu plecase nicăieri de la canton și deci nu putuse să i se întâmple nimjc, decât poate prin somn.

Învăluiți de taina serii, de glasul încă mai tainic al cantonierului, de murmurul tainic și el al apelor pe prund, ei așteptau urmarea cu gurile căscate, încredințați că într-adevăr Cazimir fusese Ia Curmătură, sus, Ia stânile ciobanilor – și că acolo, pesemne, se petrecuse ceva nemaipomenit. Iar simțământul de teamă, de neliniște și nerăbdare se amesteca în chip turburător cu gustul dulce-leșios al fagurelui sleit pe cerurile gurilor și cu mirosul acrișor al fumului de pe vatră, amestecat la rândul Iui cu fumul de la luleaua lui Cazimir – alcătuind toate laolaltă o stare de vrajă care ar fi putut să amețească mintea unui om în toată firea, nu numai mințile unor copii.

Era pe la ceasurile trei după prânz – povestea între timp cantonierul – și eu coboram pe potecă zorit, cu zimbilul în mână, prin aluniș, când de-odată, aud din desișuri glas jalnic, gemând: mor-mor, mor-mor! Ia te uită, îmi zic, ăsta nu-i glas de creștin, e glas de urs.

Și mă opresc pe potecă, să cercetez ce-o fi…

Aici povestitorul zăbovi câteva clipe și iar se uită Ia fiecare dintre ascultători, de data asta cuprinzându-I și pe al patrulea în priviri, dându-Ie timp să se pătrundă și să se minuneze de îndrăzneala lui: păi cum? – să auzi ursul lângă tine și în loc, Să rupi pământul de fugă la vale, tu să stai locului așteptând în drum?

Copiii se uitară la ușă, parcă temându-se să n-o vadă sărind în lături și fiara să se ivească în prag, mormăind. Fără voie se strânseră mai tare unul în altul, cu mierea înghețată în gât, și chiar al patrulea dintre ei, neîncrezătorul, simți un fior rece coborându-i pe șira spinării. In odaie se făcuse parcă frig, toți dârdâiau mărunt – iar fumul focului și fumul de tutun se îngroșaseră, punând pe ochii lor văluri cenușii, așa că pe povestitor îl vedeau acum nelimpede, cu trăsăturile obrazului pâlpâind, cum se văd chipurile răsfrânte în ape plumburii.

Și cantonierul, cu glasul mai tainic, mai ciudat, își reluă povestirea lui:

Haide, ursule, arată-te în drum! strig. Dar în desișuri, nici o mișcare – numai glasul jalnic, gemând: mor-mor, mor-mor! Cobor eu de-a latul, pe râpă, dau tufișurile în lături, și ce să vezi? – un urs mare cât ușa asta, dacă nu de două ori pe-atât, întins pe frunziș, cu laba umflată și țeapănă, butuc. Se uita dihania la mine, cu ochii lăcrămând – și numai că nu mă ruga, cu glas de om: Dă-mi o mână de ajutor, pane Cazimire, că mă prăpădesc!”

Cu aceste cuvinte glasul povestitorului slăbi, făcându^se duios, iar ochi i se aburiră, încât copiii, uitând teama de mai înainte, își simțiră inimile pătrunse de o mare milă pentru bietul urs.

Și tu ce-ai făcut? întrebă, cu sufletul la gură, Uță, cel mai mic dintre toți și deci cel mai plăpând la inimă, deși nu tot așa la trup, deoarece, fiind mâncăcios, era rumen în obraji și grăsuț.

Voi ce-ați fi făcut?

Cazimir avea, pe lângă altele, acest obicei ciudat de a le încerca mințile și pornirile cu asemenea întrebări puse fără veste în clipele cele mai încordate ale povestirilor.

Dac-ai întrebat, spune tu, Uță cel mic!

Băiatul păli și rămase mut, cu ochii mari în ochii lui Cazimir.

Acesta potrivi focul pe vatră, mai puse un lemn deasupra – și c'âteva clipe, până ce flăcările se ridicară iarăși, odaia zăcu în întuneric, fiindcă serile lampa din perete nu ardea, spre a nu se face risipă de gaz. De când cu războiul, găzarii treceau mai rar cu butoaiele prin sate – și casele rămâneau de multe ori pe întuneric. Firește, drumul de fier dădea la canton partea trebuitoare iluminatului, dar Cazimir socotea mai nimerit să n-o risipească și să ia în schimbul gazului brânză de la ciobani, ori, mai des, țuică de pe Ia oamenii din sat.

Dar tu ce-ai fi făcut, Culaie?