Un port la Rasarit

O carte care îmi aparține și mă reprezintă se retipărește după o tăcere îndelungată, la cinci decenii de la prima apariție.

Privit ca unitate de măsură a timpului istoric, o jumătate de secol, față de secole întregi și de milenii nu impresionează pe nimeni. Cu ce ușurință spunem astăzi „războiul de o sută de ani!” Dar ce vor fi însemnat anii aceia pentru lumea care s-a tot populat cu invalizi, orfani și văduve, și a fost semănată cu ruine?!

O jumătate de secol, al meu și al cărții mele, înseamnă o viață întreagă trăită zi de zi, lună de lună, an de an, și nu într-o vreme idilică, ci în cea mai zbuciumată epocă a istoriei contemporane, când s-ar fi putut, să mor, nu o singură dată, cum a murit cea mai mare parte a generației mele. Nu sunt uimit, nici nu zburd că am apucat ziua prezentă; sentimentul meu dominant acum este reținerea și sobrietatea. Mult mai mult mă emoționează că a trăit cartea, deși în cinci decenii am scris altele, prin care am supraviețuit, salvându-mi și spiritul, pe lângă ființa mea fizică.

Este o carte de tinerețe. Ea s-a datorat unei experiențe directe, surprinzătoare și inedite. Nu înseamnă că eroul cărții e inspirat de propria mea trăire; doar i-am împrumutat cunoștințele, sentimentele și convingerile mele, fără a fi dorit să-i semăn, după teoria lui Freud, care, dacă o fi valabilă în unele cazuri, poate în multe, sau chiar în cele mai multe, mie nu mi se potrivește; nimic nu mi-a lipsit, bun sau rău, din ce i-am dat eroului.

Pe lângă acumulările copleșitoare din vremea când am trăit trei anotimpuri în orașul de pe Limanul Nistrului, aveam o destul de lungă experiență a scrisului, deși nu publicasem nimic și nici nu năzuisem până atunci să public. Am început să scriu de timpuriu, fără să mă fi îndemnat cineva, fără să știu ce urmăresc, decât poate subconștient – și spun așa ca să nu par cu totul incredibil. Am scris fiindcă nu se putea altfel. E o vorbă pe care știu că am mai spus-o odată; deși nu-mi amintesc unde și când, oricum cu decenii în urmă, nu uitasem de ea, e o credință vie în mine, poate singura constantă a credințelor mele; ce am simțit atunci, simt și astăzi: Nu se putea altfel!

Scriam cu plăcere, uneori chiar euforic, așteptam nerăbdător ora când să mă așez în fața caietului. După ce am publicat primele cărți, scrisul a devenit treptat o spaimă; acum hârtia albă îmi face frică, totul îmi face frică, gândurile, frazele nescrise și cele scrise, din care arunc cu lopata; singura bucurie o simt seara, dacă sunt mulțumit măcar de o pagină scrisă peste ziuă; dar și acea bucurie e umbrită de grija lucrului de a doua zi. În schimb, la sfârșitul unei cărți simt o bucurie adevărată, o satisfacție prelungă și caldă, cu un zâmbet pe față, chiar dacă știu că voi relua manuscrisul de la capăt, că voi arunca fraze sau pagini, renunțând la ele, sau înlocuindu-le. Gândul că am sfârșitul în mână, că știu unde am ajuns și nu mai există primejdia să mă rătăcesc prin hățișuri îmi dă încredere în mine – și atunci binecuvântez clipa când am început lucrul, și clipele când mi-am învins descurajarea, ca să merg înainte.

Un port la răsărit l-am scris repede, cu sufletul la gură, contopit cu personajele, simțindu-le în jurul meu, visându-le, în somn și în stare de veghe, ducând conversații reale cu ele. La acestea s-au adăugat retrăiri lungi și deseori repetate; căci în orele de repaus, sau în nopțile de insomnie, reluam în gând un episod, apoi altul, cufundându-mă în ele până la halucinație, ceea ce dubla, tripla, înzecea timpul elaborării, prin ridicarea lui la puterea a doua, a treia sau a zecea.

Am spus mai sus că Un port la răsărit se datora unei experiențe directe, trăită cu câțiva ani înainte și devenită obsesie. Între întâmplările de tot felul care mobilează o viață de om, unele mai mult, altele mai puțin colorate, și pe care un scriitor le fructifică în cărțile sale, conștient sau subconștient, după ce aparent erau uitate, sunt unele ieșite din comun, experiențe unice, neprevăzute, capabile să zdruncine nu doar sufletul unui om ci întreaga lui structură – și acelea devin obsesii.

O obsesie veche pentru mine era lumea petrolului, cunoscută în adolescență și în prima tinerețe, când m-a impresionat profund, fiindcă mă aflam la vârsta deplinei puteri de înțelegere și de receptivitate. În anii următori am încercat de mai multe ori să fac din acele impresii cutremurătoare o narațiune, dar subiectul era copleșitor pentru mine, așa că l-am lăsat în suspensie – nu pot spune că l-am abandonat, de vreme ce mă obseda în continuare. Abia cincisprezece ani mai târziu am izbutit să fac din el o carte, și nu era prima între scrierile mele publicate, ci a patra, când căpătasem curaj să mă înfățișez cititorilor. Nici atunci însă nu am construit-o cu ușurință – căci era într-adevăr o construcție. (Flăcări, 1945).