Al Treilea Secret

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.

Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

The Third Secret, 2005

Biserica nu are nevoie decât de adevăr.

Papa Leon al XIII-lea (1881).

Nu este nimic mai măreț decât fascinantul și dulcele mister al Fatimei, care însoțește Biserica și umanitatea de-a lungul secolelor de apostazie și le va însoți fără îndoială până la căderea finală și la renașterea ei.

Abatele Georges de Nantes (1982) cu ocazia primului pelerinaj la Fatima al papei Ioan Paul al II-lea.

Credința e un aliat prețios în căutarea adevărului.

Papa Ioan Paul al II-lea (1998).

Prolog.

Fatima, Portugalia.

13 iulie 1917.

Lucia își ridică privirea și o urmări pe Fecioară înălțându-se la cer. Apariția venise de la răsărit, așa cum mai apăruse și de celelalte două dăți, mai întâi ca un punct strălucitor din înaltul cerului înnorat. Plutise lin, apropiindu-se totuși cu repeziciune, conturul ei devenind strălucitor când se așeză pe trunchiul unui gorun, la doi metri și jumătate deasupra pământului.

Fecioara stătea dreaptă, iar imaginea ei cristalizată era îmbrăcată într-o aură ce părea mai strălucitoare decât soarele. Lucia își plecă privirea în fața frumuseții ei amețitoare.

Lucia era înconjurată de o mulțime de oameni, spre deosebire de prima apariție a Fecioarei, în urmă cu două luni. Atunci Lucia era pe câmp doar cu Jacinta și cu Francisco, păzind oile familiei. Verii ei aveau șapte, respectiv nouă ani. Lucia era cea mai mare și, la cei zece ani ai ei, chiar se simțea mai mare. În partea dreaptă, Francisco, care purta pantaloni lungi și o bonetă pe cap, căzu în genunchi. La stânga ei, Jacinta era și ea în genunchi, purtând o fustă neagră și un batic care îi acoperea părul negru.

Lucia își ridică privirea și remarcă din nou mulțimea. Oamenii începuseră să se adune cu o zi înainte, mulți dintre ei venind din satele învecinate, unii fiind însoțiți de copii infirmi, sperând că aceștia aveau să fie vindecați de Fecioară. Egumenul de la Fatima proclamase apariția Fecioarei ca fiind un fals și îi îndemnase pe toți să-și vadă de treabă. „Lucrarea diavolului”, o numise el. Însă oamenii nu-l ascultaseră, iar un enoriaș spusese că egumenul nu știa ce vorbea, căci diavolul nu i-ar îndemna pe oameni la rugăciune.

Din mulțime se auzi o femeie strigând, numindu-i pe Lucia și pe verii ei impostori și jurând că Dumnezeu nu va lăsa nepedepsit acest sacrilegiul.

Manuel Marto, unchiul Luciei și tatăl Jacintei și al lui Francisco, se afla în spatele lor, iar Lucia îl auzi îndemnând-o pe femeie să tacă. Se bucura de respect în acea zonă, ca om umblat prin lume care văzuse multe la viața lui, nu numai Serra da Aire. Ochii lui căprui, privirea pătrunzătoare și atitudinea lui detașată îi inspirau Luciei încredere. Era bine că se afla în preajmă, acolo, în mijlocul atâtor străini.

Încerca să nu bage în seamă cuvintele, să nu simtă mirosul de mentă, aroma pinilor și parfumul pătrunzător de rozmarin sălbatic. Gândurile și privirea îi erau îndreptate spre Fecioara care plutea în fața ei.

Doar ea, Jacinta și Francisco o vedeau pe Fecioară, însă doar ea și Jacinta îi puteau auzi cuvintele. Luciei i se părea ciudat acest lucru – nu înțelegea de ce Francisco era exclus – însă, în timpul primei apariții, Fecioara le explicase că Francisco urma să ajungă în rai numai după ce avea să spună multe rugăciuni.

O pală de vânt trecu peste peisajul pestriț al marelui bazin cunoscut sub numele de Cova da Iria. Pământul aparținea părinților Luciei și era plin de măslini și de pâlcuri de conifere. Iarba crescuse înaltă, numai bună pentru fân, iar recolta de cartofi, varză și porumb era bogată. Parcelele erau delimitate de ziduri de piatră. Multe dintre ele erau sfărâmate, spre bucuria Luciei, pentru că acum oile puteau paște în voie. Îndatorirea ei era să aibă grijă de oile familiei. Jacinta și Francisco aveau aceleași îndatoriri, așa că își petrecuseră multe zile în ultimii ani pe câmp, uneori jucându-se, alteori rugându-se sau ascultându-l pe Francisco cântând la flaut.

Dar totul se schimbase cu două luni în urmă, odată cu acea primă apariție.

De atunci, fuseseră bombardați cu întrebări și batjocoriți de necredincioși. Mama Luciei o dusese chiar la preotul parohiei, obligând-o să spună că totul era o minciună. Preotul o ascultase, apoi trăsese concluzia că nu era posibil ca Fecioara să fi coborât din cer doar pentru a le zice că trebuie să înalțe zilnic rugăciuni. Singura alinare a Luciei venea în momentele de singurătate, când putea plânge în voie pentru ea și pentru restul lumii.

Cerul se lumină abia perceptibil, iar umbrelele sub care se adăpostiseră oamenii din mulțime începură să se închidă. Lucia se ridică în picioare și strigă:

— Descoperiți-vă capetele, pentru că o văd pe Fecioara Noastră.

Oamenii se supuseră imediat, unii dintre ei închinându-se ca și cum ar fi căutat iertare pentru purtarea necuviincioasă.

Lucia se întoarse din nou spre viziune și îngenunche.

— Vocemece que me quere? întrebă ea. Ce dorești de la mine?

— Nu-l mânia pe Domnul Dumnezeul nostru pentru că este deja mânios. Vreau să vii aici în ziua a treisprezecea a lunii următoare și să continui să spui câte cinci decade din rozariu în fiecare zi, în cinstea Fecioarei rozariului, pentru ca pacea să pogoare peste întreaga lume și să pună capăt războiul. Pentru că doar ea poate să ajute omenirea.

Lucia se uită la Fecioară. Imaginea era transparentă și avea nuanțe diferire de galben, alb și albastru. Chipul ei era frumos, însă era acoperit de o ciudată umbră de tristețe. Purta o rochie ce-i ajungea până la glezne. Pe cap avea un văl. În mâinile împreunate în rugăciune avea un rozariu cu mărgelele ca niște perle. Vocea ei era dulce și plăcută, lipsită de inflexiuni, cu o tonalitate constantă, ca o briză ce învăluia mulțimea.

Lucia își luă inima în dinți și zise:

— Te rog să ne spui cine ești și să faci un miracol, astfel încât nimeni să nu se mai îndoiască de prezența ta aici.

— Vino aici lunar, în aceeași zi. În octombrie o să-ți spun cine sunt și ce doresc și voi face un miracol, astfel încât să nu se mai îndoiască nimeni de mine.

Pe parcursul acelei luni, Lucia se tot gândise ce să-i spună. Mulți o rugaseră să ceară diverse lucruri care aveau legătură cu cei dragi lor și cu cei prea bolnavi ca să poată vorbi ei înșiși. Îi veni în minte o rugăminte anume:

— Poți să-l vindeci pe fiul schilod al Mariei Carreira?

— Nu îl voi vindeca. Însă îi voi oferi o modalitate de a se bucura de viață, cu condiția să spună rozariul în fiecare zi.

Luciei i se păru ciudat că fecioara punea condiții pentru o faptă mărinimoasă, însă înțelese că nimic nu se putea întâmpla dacă nu aveai credință. Chiar și preotul din parohie spunea întotdeauna că doar prin rugăciune puteai câștiga mila Domnului.

— Sacrifică-te pentru necredincioși, zise Fecioara. Și spune des, mai ales când faci sacrificii, „O, Isuse, o fac din dragoste pentru tine, pentru convertirea păcătoșilor și pentru păcatele comise împotriva Inimii Neprihănite a Fecioarei Maria”.

Fecioara își desprinse mâinile și întinse brațele. Dinspre ele radie o lumină puternică, scăldând-o pe Lucia într-o căldură asemănătoare aceleia a soarelui într-o zi rece de iarnă. Se bucură din plin de acea senzație, însă apoi observă că lumina care radia nu se oprise la ea și la verii ei, ci trecuse prin pământ, deschizându-l.

Acest fapt nou și neobișnuit o sperie.

În fața ei se întinse o mare de foc, într-o viziune măreață. În flăcări se zăreau forme întunecate, ca niște bucăți de carne într-o supă ce fierbe. Păreau siluetele unor oameni, însă fețele nu li se distingeau. Săreau din foc, apoi coborau rapid, iar mișcarea lor era însoțită de țipete și urlete atât de sfâșietoare, încât îi dădeau Luciei fiori reci de spaimă pe șira spinării. Sărmanele suflete păreau imponderabile și nu aveau echilibru, fiind la mila vâlvătăii care le mistuia. Apărură și forme de animale; pe unele le recunoștea, însă toate păreau înspăimântătoare, iar Lucia știa foarte bine ce erau. Diavoli. Iubitorii flăcărilor. Lucia era înspăimântată și văzu că la fel erau și Jacinta și Francisco. Aveau lacrimi în ochi, așa că ea încercă să-i liniștească. Dacă n-ar fi fost Fecioara și ea și-ar fi pierdut cumpătul.

— Uitați-vă la Ea, le spuse Lucia verilor săi.

Copiii o ascultară, apoi toți trei își întoarseră privirea de la îngrozitoarea viziune, cu mâinile împreunate în rugăciune și arătând spre cer.

— Ați văzut iadul unde cad sufletele sărmanilor păcătoși, le zise Fecioara. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în lume devoțiunea la Inima Mea Neprihănită… Războiul este pe punctul de a se sfârși, dar, dacă nu vor înceta să-L supere pe Dumnezeu, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea, va începe un altul și mai năprasnic.

Viziunea iadului dispăru, iar lumina caldă reapăru dinspre brațele încrucișate ale Fecioarei.

— Când veți vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută, veți ști că acela este marele semn pe care vi-l trimite Dumnezeu, prin care anunță că va pedepsi lumea pentru păcatele ei prin intermediul războaielor, foametei, prin prigonirea Bisericii și a Sfântului Părinte.

Lucia era marcată de cuvintele Fecioarei. Știa că de șapte ani un război mistuia Europa. Bărbații din orașe plecaseră pe front și mulți dintre ei nu se mai întorseseră. Auzise familii plângându-și morții în biserică. Iar acum i se spunea cum să facă să pună capăt suferinței.

— Pentru a împiedica asta, continuă Fecioara, vin să cer consfințirea Rusiei la Inima Mea Neprihănită și Împărtășania Reparatoare în primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti și vom avea pace. Dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie și persecuții împotriva Bisericii. Binele va fi martirizat, Sfântul Părinte va ivea multe de îndurat și numeroase nații vor fi șterse de pe fața pământului. În final, Inima Mea Neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte va consfinți Rusia la Inima Mea Neprihănită și o va converti, iar lumea va avea parte de o perioadă de liniște.

Lucia se întreba ce anume era Rusia. Să fie oare o persoană? O femeie reală al cărei suflet trebuia salvat? Sau poate un loc? În afara galicienilor și a spaniolilor, nu știa denumirea altor națiuni. Lumea ei se rezuma la Fatima, satul în care trăia împreună cu familia ei, la cătunul din apropiere, Aljustrel, unde trăiau Francisco și Jacinta, la Cova da Iria, unde pășteau oile și se cultivau legumele și la grota Cabeco, unde apăruse anul trecut un înger care anunța venirea Fecioarei. După toate aparențele, această Rusia era suficient de importantă încât să atragă atenția Fecioarei. Însă Lucia voia să știe mai multe.

— Dar Portugalia?

— În Portugalia, dogma credinței va fi întotdeauna păstrată.

Lucia zâmbi. Era o ușurare să știe că pământul ei natal era prețuit în cer.

— Atunci când spui rozariul, zise Fecioara, rostește după fiecare mister „O, Isuse Hristoase, iartă-ne și scapă-ne de flăcările iadului. Îndreaptă toate sufletele pe calea salvării, mai ales pe cele care au nevoie de căință”.

Lucia dădu aprobator din cap.

— Și mai am să-ți spun ceva. Deocamdată, nu vorbi nimănui despre asta, zise Fecioara după ce îi dezvălui al treilea secret.

— Nici măcar lui Francisco? întrebă Lucia.

— Cu el poți vorbi.

Urmă un lung moment de liniște. Mulțimea era cufundată într-o tăcere deplină. Cu toții, bărbați, femei și copii, stăteau în genunchi, fascinați de ce făceau cei trei vizionari, după cum auzise Lucia că îi numea mulțimea. Mulți dintre ei aveau mâinile încleștate pe rozariu și murmurau rugăciuni. Știa că nimeni nu o putea vedea sau auzi pe Fecioară. Totul era doar o chestiune de credință.

Savură preț de un moment liniștea deplină. Întreaga Cova era cufundată într-o tăcere solemnă. Chiar și vântul încetase să mai bată. I se făcu frig și pentru prima dată simți povara responsabilității care-i revenea. Trase adânc aer în piept și întrebă:

— Mai vrei ceva de la mine?

— E suficient pentru astăzi.

Fecioara începu să se ridice înspre răsărit. Deasupra se auzi un zgomot ce semăna cu un tunet. Lucia se ridică în picioare. Tremura.

— A plecat, strigă ea, arătând spre cer.

Mulțimea simți că viziunea luase sfârșit și începu să se împingă în față.

— Cum arăta?

— Ce v-a spus?

— De ce ești atât de tristă?

— Va mai veni?