Camera de chihlimbar

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.

Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

The Amber Room

Prolog.

Lagărul de concentrare de la Mauthausen, Austria

10 aprilie 1945

Prizonierii îi spuneau „Urechi” pentru că era singurul rus din Baraca 8 care înțelegea germana. Nimeni nu-l striga pe numele său adevărat: Karol Boria. Yxo – Urechi – era porecla pe care o primise încă din prima zi în care intrase în lagăr, cu un an în urmă, și de care era foarte mândru, considerând-o drept o responsabilitate pe care și-o asumase din tot sufletul.

— Ce auzi? îi șopti în întuneric unul dintre prizonieri.

Stătea lipit de fereastră, lângă ochiul de geam rece, scoțând pe nări aburi ușori, ce se amestecau cu aerul uscat și greu.

— Mai vor distracție? întrebă un alt prizonier.

Cu două nopți în urmă, gardienii veniseră după un rus, în Baraca 8. Era vorba de un infanterist, relativ nou în lagăr, din Rostov, oraș la Marea Neagră. Țipetele. Țipetele i se auziseră toată noaptea și nu încetaseră decât după o rafală de mitralieră. A doua zi de dimineață, trupul său însângerat atârna de poarta principală, pentru a fi văzut de toată lumea.

— Liniște! N-aud nimic din cauza vântului, zise el, luându-și privirea de la ochiul de geam.

Priciurile, colcăind de păduchi, erau etajate pe trei niveluri, fiecărui prizonier fiindu-i atribuit mai puțin de un metru pătrat. O sută de perechi de ochi înfundați în orbite se întoarseră spre el. Toți îi respectară ordinul. Nimeni nu se mai clinti. Cu mult timp în urmă, ororile de la Mauthausen îi lecuiseră de spaimă.

— Vin, îi atenționa el, depărtându-se brusc de fereastră.

În clipa următoare, ușa barăcii se deschise larg. Aerul înghețat al nopții pătrunse înăuntru, prin spatele sergentului Humer, supraveghetorul Barăcii 8.

— Achtung!

Claus Humer era Schutzstaffel SS. Alți doi SS-iști înarmați stăteau în spatele său. Toți gardienii de la Mauthausen erau SS-iști. Humer nu purta armă. Nu purtase niciodată. Statura sa impunătoare și brațele vânjoase îi asigurau protecția.

— Am nevoie de voluntari, spuse Humer. Tu, tu, tu și tu.

Boria fu ales ultimul. Se întreba ce se petrece. Puțini prizonieri mureau noaptea. Camera morții rămânea nefolosită, timp în care se evacua gazul rămas și se spăla podeaua, ca să fie pregătită pentru carnagiul de a doua zi. Gardienii stăteau în barăcile lor, înghesuindu-se în jurul sobelor de fier încălzite cu lemnele tăiate de prizonieri și care pe mulți dintre ei îi costaseră viața. Medicii și asistenții lor dormeau, pregătindu-se pentru o nouă zi de experiențe, în care bolnavii internați urmau să fie folosiți, de-a valma, ca animale de laborator.

Humer îl privi în față pe Boria.

— Ai înțeles, nu? Acesta nu-i răspunse, uitându-se fix în ochii albaștri ai gardianului. Un an de teroare îl învățase prețul tăcerii. N-ai nimic de zis? îl întrebă Humer în germană. Bine. Trebuie să înțelegi… cu gura închisă.

Un gardian trecu pe lângă ei, cu patru mantale de lână pe braț.

— Haine? murmură unul dintre ruși.

Nici un prizonier nu purta haină. La sosirea în lagăr, li se dădeau o cămașă murdară, din pânză groasă, și o pereche de pantaloni rupți… mai mult zdrențe decât haine. Când mureau, erau dezbrăcați, pentru ca „îmbrăcămintea” să fie redistribuită, așa împuțită cum era, nou-veniților. Gardianul aruncă hainele pe podea. Humer le arătă cu degetul.

— Mäntel anziehen.

Boria se aplecă să ia una dintre ele.

— Sergentul spune să vă îmbrăcați cu ele, le explică el în rusă. Cei trei se conformară.

Stofa de lână îi zgâria pielea, dar ce bine se simțea așa. Trecuse atâta vreme, încât abia dacă își mai amintea cum era să-i fie cald.

— Afară! spuse Humer.

Rușii se uitau la Boria. Acesta se îndreptă spre ușă, după care ieșiră cu toții în noapte.

Humer conduse micul grup pe gheață și prin zăpadă, spre platforma principală, în timp ce un vânt îngrozitor vuia printre șirurile de barăci scunde, din lemn. Optzeci de mii de oameni se înghesuiau în clădirile dimprejur, mai mulți decât trăiau în provincia sa natală, Belarus. Asta îl făcu să se gândească la faptul că nu avea să revadă niciodată acele locuri. Aproape că pierduse noțiunea timpului, dar, ca să nu înnebunească, încerca să țină o oarecare socoteală. Era sfârșitul lui martie. Ba nu. Începutul lui aprilie. Și era încă îngheț. De ce nu putea să moară sau să fie ucis? Sute de oameni aveau zilnic această soartă. Oare îi era dat să supraviețuiască acestui infern?

Și de ce?

Ajuns pe platforma principală, Humer se întoarse spre stânga și se îndreptă spre un teren viran. Pe una dintre laturile acestuia, se aflau mai multe barăci pentru prizonieri. Bucătăria lagărului, închisoarea și infirmeria se aliniau pe latura opusă. La celălalt capăt al terenului, se afla compresorul, o tonă de oțel ce trebuia târât în fiecare zi pe pământul înghețat. Spera ca sarcina lor să nu implice această corvoadă.

Humer se opri în fața a patru stâlpi înalți.

Cu două zile în urmă, un grup de prizonieri fusese trimis în pădurea din apropiere. Printre ei și Boria. Doborâseră trei plopi, iar unul dintre prizonieri, care își rupsese brațul, fusese împușcat pe loc. Trunchiurile, curățate de ramuri, fuseseră tăiate în patru, iar buștenii, aduși în lagăr și înfipți în platforma principală, la înălțimea unui om. Și așa rămăseseră timp de două zile. Acum însă, erau păziți de doi gardieni înarmați. Becurile cu arc electric luminau deasupra, răspândind aburi în aerul rece și uscat.

— Așteptați aici, le ordonă Humer.

Sergentul urcă repede câteva trepte și intră în închisoare. O dâră de lumină se prelingea afară prin deschizătura ușii. O clipă mai târziu, patru bărbați în pielea goală fură scoși din clădire. Capetele blonde nu erau rase, la fel ca ale celorlalți, ruși, polonezi și evrei, care alcătuiau marea majoritate a prizonierilor din lagăr. Nu aveau nici mușchii slăbiți, nici mișcări lente. Nici priviri apatice, nici ochii duși în fundul capului sau trupuri scheletice, acoperite de vânătăi. Acești bărbați erau scunzi și grași. Soldați Germani. Le cunoștea privirile.

Împietrite, inexpresive, reci ca noaptea.

Cei patru mergeau drept și sfidător, cu brațele pe lângă corp, fără ca vreunul dintre ei să schițeze și cel mai mic gest prin care să dea de înțeles că frigul crâncen îi afecta în vreun fel pielea albă ca laptele. Humer ieși în urma lor din închisoare și se îndreptă spre stâlpi.

— Acolo.

Cei patru germani merseră în direcția indicată.

Humer se apropie și aruncă în zăpadă patru bucăți de frânghie.

— Legați-i de stâlpi.

Cei trei ruși se uitară la Boria, care se aplecă și luă de jos cele patru bucăți de frânghie, după care dădu fiecăruia dintre ei câte o bucată, explicându-le ce aveau de făcut. Se apropiară fiecare de câte unul dintre germanii dezbrăcați, care stăteau în poziție de drepți în fața stâlpilor de lemn. Ce anume stârnise o asemenea nebunie? Boria înfășură frânghia aspră în jurul pieptului bărbatului din fața sa, legându-l de stâlp.

— Strânge, urlă Humer.

Boria înnodă strâns frânghia peste pieptul dezgolit al bărbatului. Acesta nici nu clipi. Când Humer își întoarse privirea spre ceilalți trei, Boria prinse momentul și-l întrebă în șoaptă pe german:

— Ce-ai făcut? Nici un răspuns.

Strânse și mai tare frânghia.

— Nici măcar nouă nu ne fac așa ceva.

— Este o onoare să-l sfidezi pe cel care te-a capturat, șopti germanul. „Da, își spuse Boria. Așa este.”

Humer se întoarse. Boria făcu ultimul nod.

— Acolo, spuse Humer.

Boria și cei trei ruși se târâră cu greu prin zăpada proaspăt căzută. Ca să nu înghețe, își încrucișa brațele, vârându-și mâinile la subsuoară și mutându-se de pe un picior pe celălalt. Se simțea minunat în haina aceea. Era pentru prima oară de la venirea sa în lagăr când îi era cald. Tot atunci își pierduse și identitatea, în locul căreia primise un număr – 10 901 – tatuat pe brațul drept, iar pe pieptul stâng al cămășii jegoase avea cusut un triunghi, cu litera R în mijloc. R de la rus. Și culoarea triunghiului era importantă. Roșu pentru prizonierii politici, verde pentru infractori, Steaua Galbenă a lui David pentru evrei, negru și maro pentru prizonierii de război.