Mostenirea Templierilor – vol 1 Cotton Malone

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.

Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

Iisus a spus: „Cunoaște ceea ce ai în fața ochilor, iar ceea ce-ți este ascuns îți va deveni limpede. Fiindcă nimic din ceea ce este ascuns nu va rămâne nedezvăluit”.

EVANGHELIA DUPĂ TOMA.

„Ne-a servit de minune, mitul acesta al lui Hristos.”

PAPA LEON AL X-LEA.

CUPRINS:

Prolog 8

PARTEA ÎNTÂI. 16

PARTEA A DOUA. 103

PARTEA A TREIA. 201

PARTEA A PATRA. 306

PARTEA A CINCEA. 387

Nota autorului. 461

Prolog.

PARIS, FRANȚA.

IANUARIE 1308.

Jacques de Molay își dorea moartea, știind că de scăpare nu va mai avea parte vreodată. Era cel de-al douăzeci și doilea maestru al Cavalerilor Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, un ordin religios care dăinuia de două sute de ani sub pavăza Domnului. Numai că, în ultimele trei luni, el, la fel ca și cinci mii dintre frații săi, fusese prizonier al lui Filip al IV-lea, regele Franței.

— Te vei ridica, porunci Guillaume Imbert, din pragul ușii.

De Molay rămase întins pe pat.

— Ești insolent, până și în fața propriei morți, constată Imbert.

— Aroganța e cam tot ceea ce mi-a mai rămas.

Imbert era o ființă diabolică, cu o față de cal care, după cum observase de Molay, părea la fel de impasibilă ca o statuie. Era marele inchizitor al Franței și confesorul personal al lui Filip al IV-lea, ceea ce însemna că avea în puterea sa urechile regelui. Cu toate acestea, de Molay se întrebase de multe ori ce anume, în afara durerii, putea să-i mai procure plăcere sufletului dominicanului. În schimb, știa ce putea să-l irite.

— N-o să fac nimic din tot ceea ce vrei.

— Deja ai făcut mai multe decât îți imaginezi.

Era purul adevăr, iar de Molay, încă o dată, își deplânse slăbiciunea. Torturile suferite din partea lui Imbert, după arestarea din ziua de 13 octombrie, fuseseră brutale, iar mulți dintre frați mărturisiseră c-ar fi comis fărădelegi. De Molay se chirci amintindu-și de propriile mărturisiri: cum că toți cei care erau primiți în rândurile ordinului se lepădau de Iisus Hristos și scuipau pe Cruce, ca semn de dispreț față de El. De Molay chiar se înjosise într-atât, încât scrisese o scrisoare, cerându-le fraților săi să mărturisească aidoma lui, o parte considerabilă dintre aceștia supunându-se.

Dar, cu numai câteva zile mai devreme, soli din partea Sanctității Sale Clement al V-lea ajunseseră în sfârșit la Paris. Despre Clement se știa că e marioneta lui Filip, motiv pentru care de Molay adusese cu el, cu o vară în urmă, în Franța, florini din aur și doisprezece cai de povară încărcați cu lingouri din argint. În cazul în care lucrurile aveau să se înrăutățească, banii aceștia ar fi fost folosiți pentru cumpărarea favorurilor regelui. Cu toate acestea, îl subestimase pe Filip. Regele nu mai tânjea după un tribut parțial. El își dorea tot ceea ce se afla în posesia ordinului. Prin urmare, se ticluiseră acuzații de erezie și mii de templieri fuseseră arestați într-o singură zi. În fața solilor papei, de Molay dezvăluise torturile la care fusese supus și-și renegase în mod public mărturisirile, despre care știa bine că ar fi atras represalii asupră-i. Prin urmare, zise:

— Îmi închipui că Filip își face griji acum, ca nu cumva papa chiar să aibă șira spinării.

— Nu e înțelept să-l insulți pe cel care te ține-n captivitate, îi atrase atenția Imbert.

— Și cam ce-ar fi înțelept să fac?

— Să te supui în fața voinței noastre.

— Și atunci, cum aș putea să dau seamă în fața Dumnezeului meu?

— Dumnezeul tău așteaptă de la tine, ca și de la toți ceilalți templieri, să răspunzi.

Imbert vorbea cu tonul lui aspru obișnuit, care nu trăda nici urmă de emoție.

De Molay nu mai dorea să-l contrazică. În ultimele trei luni, îndurase interogatorii nesfârșite și fusese privat de somn. Fusese pus în fiare, cu tălpile unse cu grăsime și ținute aproape de flăcări, cu trupul întins pe grătarul de tortură. Fusese chiar silit să asiste atunci când temnicerii beți îi torturaseră pe ceilalți templieri, cea mai mare parte a acestora fiind doar fermieri, cărturari, funcționari, meșteșugari, navigatori, clerici. Se rușina de ceea ce fusese deja forțat să spună și nu era câtuși de puțin dispus să meargă mai departe. Se întinse pe spate pe patul împuțit, sperând că temnicerul său va pleca.

Imbert făcu un semn și două gărzi se strecurară prin cadrul ușii, smucindu-l pe de Molay în picioare.

— Aduceți-l, le porunci Imbert.

De Molay era prizonier la închisoarea Temple din Paris din luna octombrie a anului precedent. Temnița înaltă, cu cele patru turnulețe în colțuri, fusese un sediu al templierilor, un centru financiar, nefiind prevăzută cu vreo cameră pentru tortură. Imbert o improvizase, transformând capela într-un loc al unor chinuri de neînchipuit, unul pe care de Molay îl vizitase adesea în decursul ultimelor trei luni.

De Molay se pomeni târât înăuntrul capelei și dus în mijlocul podelei în carouri albe și negre. Numeroși frați fuseseră primiți în rândurile ordinului, sub acest tavan presărat cu stele.

— Mi s-a spus, rosti Imbert, că locul acesta este cel în care se desfășurau cele mai secrete dintre ceremoniile voastre.

Francezul, înveșmântat într-o mantie neagră, se îndreptă cu pași țanțoși către una dintre laturile lungii încăperi, în apropierea unui potir sculptat pe care de Molay îl cunoștea prea bine.

— Am studiat conținutul vasului acestuia. În el se află un craniu omenesc, două femururi și un giulgiu alb. Ciudat, nu?

N-avea de gând să-i răspundă. În schimb, se gândi la cuvintele pe care le rostea fiecare aspirant, atunci când era primit în rândurile ordinului. „Voi îndura tot ceea ce-l va fi pe plac lui Dumnezeu.”

— Mulți dintre frații tăi ne-au mărturisit la ce foloseau obiectele acestea. Imbert clătină din cap. Într-atât de dezgustător a ajuns ordinul vostru.

Îndurase destul.

— Noi răspundem numai în fața papei, ca slujitori ai slujitorului lui Dumnezeu. Numai El are căderea să ne judece.

— Papa al tău e supus al seniorului și stăpânului meu. El n-o să te salveze.

Era cât se poate de adevărat. Solii papei îi dăduseră limpede de înțeles că aveau să transmită renegarea mărturisirilor lui de Molay, dar și că se îndoiau de faptul că aceasta va aduce vreo schimbare în ceea ce privea soarta templierului.

— Dezbrăcați-l, ordonă Imbert.

Cămașa pe care-o purta încă din ziua arestării sale îi fu sfâșiată pe trup. Nu-i părea neapărat rău s-o vadă distrusă, fiindcă pânza murdară duhnea a fecale și a urină. Dar Legea îi interzicea oricăruia dintre frați să-și expună trupul; știa că Inchiziția prefera ca victimele ei să fie despuiate – lipsite de orgoliu – așa că-și impuse să nu se împotrivească gestului insultător al lui Imbert. Trupul său, în vârstă de cincizeci și șase de ani, încă avea o aparență măreață. La fel ca toți ceilalți frați cavaleri, se îngrijise de propria persoană. Își îndreptă spinarea, adunându-și întreaga demnitate și întrebând calm:

— De ce trebuie să fiu umilit?

— La ce te referi?

Întrebarea conținea în ea o doză de neîncredere.

— Această încăpere era un lăcaș de cult; cu toate acestea, mă despoi și te holbezi la goliciunea mea, știind bine că frații se încruntă în fața unor asemenea expuneri.

Imbert își desfăcu veșmintele la piept, căută cu mâna, apoi scoase o fâșie lungă de pânză țesută în diagonală.

— Zece acuzații au fost ridicate împotriva scumpului tău ordin.

De Molay le cunoștea pe toate. Mergeau de la negarea Scripturilor până la închinarea la idoli, de la făptuirea unor acte imorale până la tolerarea homosexualității.

— Cea care mă îngrijorează în cea mai mare măsură, continuă Imbert, este cerința voastră ca fiecare dintre frați să se lepede de Domnul nostru Hristos și să scuipe și să calce în picioare adevărata Cruce. Unul dintre frații tăi ne-a mărturisit chiar că vreo câțiva s-au pișat pe imaginea de pe Cruce a Domnului nostru Hristos. E adevărat?

— Întreabă-l pe fratele acela.

— Din nefericire, n-a supraviețuit încercărilor.

De Molay nu răspunse.

— Regele meu și Sanctitatea Sa au fost mult mai tulburați de această acuzație decât de celelalte. Cu siguranță, ca om născut în cadrul Bisericii, îți dai seama în ce măsură au fost mâniați de lepădarea voastră de Iisus, ca Mântuitor al nostru!

— Prefer să răspund numai în fața papei.

Imbert făcu un semn și cele două gărzi închiseră cu zgomot două verigi late peste încheieturile mâinilor lui de Molay, apoi se traseră înapoi și-i întinseră brațele într-o parte și-n cealaltă, cu prea puțină milă față de mușchii săi zdrobiți. Imbert scoase la iveală, de sub mantia sa, un bici cu multe cozi. Vârfurile acestora se ciocniră între ele, iar de Molay constată că fiecare dintre curele avea la capăt câte un os.

Imbert șfichiui cu biciul peste brațele întinse și peste spatele dezgolit ale lui de Molay. Durerea îi izbucni prin tot trupul, apoi se mai domoli, lăsând în urmă o usturime care n-avea de gând să dispară. Înainte să aibă timp carnea să-și revină, asupra ei se abătu o altă lovitură, apoi o alta. De Molay n-ar fi vrut să-i ofere lui Imbert nici o urmă de satisfacție, dar durerea îl copleși și scoase un țipăt de agonie.

— N-o să-ți mai bați joc de Inchiziție, îi atrase atenția Imbert.

De Molay își adună simțirile. Se rușina pentru faptul că țipase. Privi în ochii alunecoși ai inchizitorului, așteptând ceea ce avea să urmeze.