Conexiunea Alexandria – vol 2 Cotton Malone

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.

Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

„Istoria este distilarea evidenței că ai supraviețuit trecutului.”

OSCAR HANDLIN, Adevărul în istorie (1979).

„Încă de la primul Adam care a zărit noaptea și ziua și forma propriei mâini, bărbații au inventat povești și au imortalizat în piatră, metal sau pergament tot ceea ce cuprinde lumea sau ceea ce visează ea să creeze. Aici se găsește rodul muncii lor: Biblioteca… Necredincioșii spun că, dacă ar fi să ardă, istoria ar arde odată cu ea. Se înșală. O neîncetată muncă umană a dat naștere acestei infinități de cărți. Dacă însă dintre toate nu ar rămâne nici măcar una, omul ar recrea fiecare pagină și fiecare rând.”

JORGE LUIS BORGES, privitor la Biblioteca din Alexandria.

„Bibliotecile sunt memoria omenirii.”

JOHANN WOLFGANG VON GOETHE.

Prolog.

PALESTINA.

APRILIE 1948

Răbdarea lui George Haddad ajunsese la capăt, în timp ce-l privea furios pe bărbatul legat de scaun. La fel ca el, prizonierul avea pielea tuciurie, nasul acvilin și ochii căprui, înfundați în orbite, ca sirienii sau libanezii. Era însă ceva la acest om care lui Haddad nu-i plăcea deloc.

— Te mai întreb o singură dată! Cine ești?

Soldații lui Haddad îl prinseseră pe străin cu trei ore în urmă, chiar înainte să se lumineze de ziuă. Mergea de unul singur, neînarmat, ceea ce era nebunie curată. Încă de când britanicii se hotărâseră, în noiembrie trecut, să împartă Palestina în două state, unul arab, celălalt evreu, izbucnise războiul între cele două părți. Și totuși, acest zănatic intrase direct într-o fortăreață arabă, fără să opună vreo rezistență și nu spusese nici un cuvânt de când fusese legat de scaun.

— M-ai auzit, dobitocule? Am întrebat cine ești!

Haddad îi vorbise în arabă, așa că bărbatul sigur înțelesese.

— Sunt un Păzitor.

Răspunsul nu însemna nimic pentru el.

— Ce-i asta?

— Suntem păstrători ai cunoașterii.

Nu avea nici un chef de ghicitori. Chiar ieri rezistența evreiască atacase un sat din apropiere. Patruzeci de femei și bărbați palestinieni fuseseră mânați într-o carieră de piatră și împușcați. Nimic ieșit din comun. Arabii erau omorâți în mod sistematic sau expulzați. Pământul pe care familiile lor îl ocupaseră timp de o mie șase sute de ani le era confiscat. Ceea ce se întâmpla era nakba, o catastrofă. Haddad simțea nevoia să fie afară, luptând cu inamicul, nu să stea aici și să asculte aiureli.

— Cu toții suntem păstrători ai cunoașterii, preciză el. A mea este cum să fac să dispară de pe fața pământului fiecare sionist pe care-l găsesc.

— De aceea am și venit. Acest război nu este necesar.

Bărbatul acesta era un idiot!

— Ești orb? Evreii au împânzit acest loc. Suntem zdrobiți. Numai războiul ne-a mai rămas.

— Subapreciezi încăpățânarea evreiască. Au supraviețuit timp de secole și o vor face în continuare.

— Pământul e al nostru! Noi vom învinge!

— Sunt și lucruri mai puternice decât gloanțele care îți pot aduce victoria.

— Așa e, bombele! Avem și din astea o grămadă! O să vă zdrobim pe toți, hoți sioniști ce sunteți!

— Nu sunt sionist.

Declarația veni pe un ton calm, apoi bărbatul tăcu. Haddad își dădu seama că trebuia să termine rapid acest interogatoriu. Nu avea timp să bată pasul pe loc.

— Am venit de la bibliotecă să vorbesc cu Kamal Haddad, spuse bărbatul în cele din urmă.

Furia lui Haddad se transformă în confuzie.

— E tatăl meu.

— Mi s-a spus că locuiește în acest sat.

Tatăl său fusese cadru universitar, specializat în istoria Palestinei și predase la colegiul din Ierusalim. Fusese un bărbat cu voce puternică și râs sonor, mare la trup și la suflet și acționase recent ca emisar între arabi și britanici, încercând să oprească imigrarea evreiască masivă și să împiedice nakba. Însă eforturile sale dăduseră greș.

— Tatăl meu a murit.

Pentru prima dată zări o sclipire de îngrijorare în privirea inexpresivă a prizonierului.

— Nu știam acest lucru.

Haddad își aminti lucruri pe care ar fi vrut să le uite pentru totdeauna.

— Acum două săptămâni și-a băgat țeava unei puști în gură și și-a spulberat ceafa, spuse el. A lăsat un bilet prin care spunea că nu putea suporta să vadă distrugerea pământului său de baștină. Se credea răspunzător pentru că nu îi putuse opri pe sioniști. Haddad scoase revolverul și aproape că îl lipi de fața Păzitorului. Ce treabă aveai cu tatăl meu?

— El este cel căruia trebuie să-i transmit informația pe care o am. El este invitatul.

— Ce tot spui acolo? întrebă Haddad, simțind cum îi creștea furia.

— Tatăl tău era un om foarte respectat. Era un erudit și avea dreptul să împărtășească din cunoașterea noastră. De aceea am venit, pentru a-l invita să participe.

Vocea calmă a bărbatului îl izbi pe Haddad ca o găleată de apă care stinge o pălălaie de foc.

— La ce să participe?

— Asta e numai pentru el, spuse Păzitorul, clătinând din cap.

— E mort!

— Înseamnă că va fi ales un alt invitat.

Despre ce tot bătea câmpii acest om? Haddad capturase mulți prizonieri evrei, pe care îi torturase pentru a afla tot ce se putea, apoi îi împușcase pe cei care mai rezistaseră. Înainte de nakba, Haddad se ocupase de cultivarea măslinilor, dar, asemenea tatălui său, se simțise atras de universitate și voise să-și continue studiile. Acest lucru era imposibil acum. Se înființase statul Israel, granițele acestuia se brăzdaseră în pământul strămoșesc arab, lumea compensându-i astfel pe evrei, după cum se părea, pentru holocaust. Și toate pe socoteala poporului Palestinei.

Își fixă țeava pistolului între ochii bărbatului.

— Tocmai m-am autoinvitat. Spune ce știi!

Ochii bărbatului părură a-l străpunge și, pentru o clipă, îl copleși o stare de neliniște. Acest emisar mai făcuse cu siguranță față și înainte situațiilor dificile. Haddad admira curajul.

— Lupți într-un război care nu este necesar, împotriva unui inamic dezinformat, îi spuse bărbatul.

— Despre ce vorbești, pentru numele lui Dumnezeu?

— Asta va afla numai următorul invitat.

Trecuse deja jumătate din acea dimineață. Haddad trebuia să doarmă. Sperase să afle de la acest prizonier identitatea câtorva evrei din rezistență, poate chiar a monștrilor care îi măcelăriseră cu o zi în urmă pe oamenii aceia. Blestemații de britanici le dădeau sioniștilor puști și tancuri. Timp de ani la rând britanicii le interziseseră arabilor să dețină arme, ceea ce îi pusese într-o poziție extrem de dezavantajoasă. E adevărat, arabii erau în număr mult mai mare, dar evreii erau mai bine antrenați, iar Haddad se temea că rezultatul acestui război avea să fie legitimarea statului Israel.