Razbunare la Paris – vol 5 Cotton Malone

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.

Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

„Banii n-au patrie; bancherii sunt lipsiți de patriotism și de decență; singurul lor țel e câștigul.”

Napoleon Bonaparte.

„Istoria arată că mânuitorii de bani au folosit toate formele de abuz, intrigi, înșelătorii și violență posibile pentru a păstra controlul asupra guvernelor.”

James Madison.

„Îngăduiți-mi să tipăresc și să controlez banii unei națiuni și nu-mi mai pasă cine face legile.”

Mayer Amschel Rothschild.

PROLOG.

Platoul Giseh, Egipt.

August 1799

Generalul Napoleon Bonaparte a descălecat și a privit în sus, către piramidă. În apropiere, se înălțau alte două, dar asta era cea mai mare dintre toate.

Ce premiu grozav scosese la iveală cucerirea lui!

Drumul călare făcut ieri spre sud, din Cairo, de-a lungul câmpurilor care mărgineau canale de irigație noroioase și marșul rapid pe nisipul risipit de vânt fuseseră lipsite de evenimente. Două sute de oameni înarmați îl însoțiseră pentru că ar fi fost o nesăbuință să se aventureze singur atât de departe în Egipt. Își lăsase contigentul la un kilometru și jumătate, campat pentru noapte. Fusese o altă zi toridă, iar el așteptase intenționat asfințitul înainte de a merge să viziteze locul.

Ajunsese la țărm, aproape de Alexandria, cu cincisprezece luni în urmă, având cu el 34000 de oameni, 1000 de arme, 700 de cai și 100000 de cartușe. Avansase rapid către sud și cucerise capitala, Cairo, scopul lui fiind să destabilizeze orice rezistență prin viteză și surpriză. Apoi, nu prea departe de aici, se luptase cu mamelucii, într-un conflict glorios pe care îl botezase Bătălia de la Piramide. Acei foști sclavi turci stăpâniseră Egiptul vreme de o jumătate de secol și ce mai priveliște fusese! Mii de războinici, îmbrăcați în ținute colorate, călărind armăsari superbi. Încă mai putea adulmeca mirosul corditei, simți vibrația tunurilor, auzi pocnetul muschetelor și țipetele muribunzilor. Trupele lui, formate în mare parte din veterani ai campaniei din Italia, luptaseră cu vitejie. Și, cu doar două sute de victime în rândul francezilor, cucerise aproape întreaga armată inamică, dobândind control total asupra părții de sud a Egiptului. Un reporter scrisese că o mână de francezi au subjugat un sfert de glob.

Nu era chiar așa, dar suna minunat.

Egiptenii îl numiseră Sultan El Kebir – un titlu oferit în semn de respect, spuneau ei. De-a lungul ultimelor paisprezece luni, conducând această nație din poziția de comandant suprem, descoperise că, așa cum alții iubeau marea, el iubea deșertul. Mai iubea și stilul de viață al egiptenilor, pentru care averile contau foarte puțin și caracterul foarte mult.

De asemenea, ei se încredeau în providență.

La fel ca și el.

— Bun venit, generale. O seară încântătoare pentru o vizită, a strigat Gaspard Monge pe obișnuitul lui ton vesel.

Napoleon îl îndrăgea pe geometrul luptător, un francez în vârstă, fiu de negustor ambulant, binecuvântat cu o față lătăreață, ochi adânciți în orbite și un nas cărnos. Deși om învățat, Monge purta întotdeauna cu sine o pușcă și un corn cu praf de pușcă, părând să tânjească atât după Revoluție, cât și după bătălii. Era unul dintre cei o sută șaizeci de cărturari, oameni de știință și artiști – savanți, așa cum îi etichetase presa – care plecaseră din Franța împreună cu generalul, de vreme ce el venise aici nu doar pentru a cuceri, ci și pentru a învăța. Modelul lui spiritual, Alexandru cel Mare, făcuse același lucru când invadase Persia. Monge mai călătorise împreună cu Napoleon, în Italia, ajungând în cele din urmă să supravegheze prada din acea țară, așa că avea încredere în el.

Până la un anumit punct.

— Știi, Gaspard, pe când eram copil îmi doream să studiez știința. În timpul Revoluției, am participat la câteva cursuri de chimie la Paris. Dar, vai, circumstanțele m-au făcut ofițer.

Unul dintre muncitorii egipteni i-a luat calul, dar nu înainte ca Napoleon să înșface o geantă de piele. El și Monge stăteau acum singuri, praful strălucitor dansând în umbra măreței piramide.

— Acum câteva zile, a spus el, am făcut un calcul și am stabilit că aceste trei piramide conțin suficientă piatră pentru a înconjura întregul Paris cu un zid gros de un metru și înalt de trei metri.

Monge a părut să-i cântărească vorbele.

— Ar putea fi adevărat, generale.

Napoleon a zâmbit la auzul eschivării.

— Ai vorbit ca un matematician neîncrezător.

— Deloc. Doar că mi se pare interesant felul în care priviți aceste edificii. Nu vă gândiți la faraoni, la mormintele pe care le conțin sau chiar la uimitoarea artă inginerească folosită pentru a le clădi. Nu. Le priviți doar în relație cu Franța.

— Mi-e greu să n-o fac. Nu prea îmi e gândul la altceva.

De la plecarea lui, Franța căzuse pradă unei dezordini imposibile. Flota ei, cândva măreață, fusese distrusă de britanici, izolându-l aici, în Egipt. Directoratul părea hotărât să se războiască cu fiecare nație regalistă, făcându-și dușmani din Spania, Prusia, Austria și Olanda. Pentru ei, conflictul era o cale de a-și prelungi puterea și de a reumple o vistierie națională tot mai goală.

Ridicol.

Republica era un eșec total.

Unul dintre puținele ziare europene care își croise drum peste Mediterana prevestea că era doar o chestiune de timp până când un alt Ludovic avea să se așeze pe tronul Franței.

Trebuia să se întoarcă acasă.

Tot ceea ce prețuia părea să se transforme în praf și pulbere.

— Franța are nevoie de dumneavoastră, a spus Monge.

— Acum vorbești ca un adevărat revoluționar.

Prietenul lui a început să râdă.

— Știți că asta sunt.

Cu șapte ani în urmă, Napoleon văzuse cum alți revoluționari dăduseră năvală în Palatul Tuileries și îl detronaseră pe Ludovic al XVI-lea. Atunci servise cu credință noua republică și se luptase la Toulon, fiind promovat ca general de brigadă, apoi ca general al Armatei Estice și, în cele din urmă, comandant în Italia. De acolo mărșăluise către nord și invadase Austria, întorcându-se la Paris în chip de erou național. Acum, când abia împlinise treizeci de ani, ca general al Armatei Orientului, cucerise Egiptul.

Dar destinul lui era să conducă Franța.

— Ce abundență de lucruri minunate, a spus el, admirând din nou uriașele piramide.

Pe drumul dinspre tabără trăsese cu ochiul la muncitorii ocupați să curețe nisipul de pe un sfinx pe jumătate îngropat. Ordonase personal scoaterea la suprafață a austerului păzitor și era mulțumit de progresele făcute.

— Piramida aceasta e cea mai apropiată de Cairo, așa că o vom numi Prima, a spus Monge. Apoi a arătat spre o alta. Cea de-a Doua. Cea mai îndepărtată este a Treia. Dacă am putea citi hieroglifele, poate că am cunoaște adevăratele lor nume.

Napoleon era de acord. Nimeni nu putea pricepe semnele ciudate care apăreau aproape pe fiecare dintre străvechile monumente. Dăduse ordin ca ele să fie copiate și rezultaseră atât de multe desene, încât artiștii săi consumaseră toate creioanele aduse din Franța. Monge fusese cel care născocise o metodă ingenioasă de a combina gloanțele de plumb cu trestiile de Nil și de a fabrica noi instrumente de scris.

— Poate că există speranță, a spus el.

Și a surprins încuviințarea înțeleaptă a lui Monge.

Amândoi știau că o piatră neagră și urâtă, descoperită la Rosetta, inscripționată în trei limbaje diferite – hieroglife, limba Egiptului antic, scrierea demotică, limba actuală a Egiptului și greacă – ar putea fi răspunsul. Luna trecută participase la o conferință a Institutului Egiptean, creat de el pentru a-și încuraja savanții, unde fusese anunțată descoperirea.

Dar erau necesare mult mai multe cercetări.

— Noi facem primul studiu sistematic al acestor obiective, a spus Monge. Toți cei care au venit înaintea noastră n-au făcut decât să prăduiască. Noi vom arhiva tot ce vom găsi.

„O altă idee revoluționară și-a zis Napoleon. Potrivită pentru Monge.”

— Du-mă înăuntru, a poruncit el.

Prietenul său l-a condus pe o scară aflată pe fațada nordică, spre o platformă înaltă de douăzeci de metri. Mai ajunsese o dată până aici, cu luni în urmă, împreună cu câțiva dintre comandanții săi, atunci când inspectaseră pentru prima oară piramidele. Dar refuzase să pătrundă în edificiu de vreme ce, pentru asta, ar fi trebuit să se târască în patru labe sub ochii subordonaților săi. Acum, s-a aplecat și s-a strecurat printr-un coridor înalt de doar un metru și la fel de lat, care cobora într-o pantă lină prin inima piramidei. Geanta din piele îi atârna de gât. Au ajuns la un alt coridor, orientat în sus, în care Monge a intrat. Panta urca acum, ducând către un pătrat luminos, aflat în capătul îndepărtat.

Au ieșit și au reușit să se ridice în picioare, priveliștea extraordinară umplându-l pe Napoleon de un respect profund. În strălucirea plăpândă a lămpilor cu ulei, a privit tavanul care se ridica la aproape zece metri. Podeaua se înălța abrupt, către alte construcții din granit. Zidurile erau proiectate înspre exterior, într-o serie de console care se ridicau unele peste altele pentru a forma o arcadă îngustă.

— E magnific, a șoptit el.

— Am numit-o Galeria Principală.

— Un nume potrivit.

La baza fiecărui perete lateral, câte o rampă cu suprafața plană, lată de o jumătate de metru, ocupa toată lungimea galeriei. Între rampe se întindea un pasaj ce măsura încă un metru. Fără trepte, doar o pantă abruptă.

— E acolo? l-a întrebat el pe Monge.

— Oui, General. A ajuns acum o oră și l-am condus în Sala Regelui.