Viscolul

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator și dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiționalismul interbelic românesc. Influențat de Alecsandri, Vlahuță și Coșbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influențe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ș.a.m.d. A fost, de asemenea, medic și doctor în medicină la București și a ținut conferințe radiofonice pe teme de medicină pentru țărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală și Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Național pentru poezie, însă între 1958 și 1962 a fost închis pe motive politice. 

Era o iarnă ușoară, mai ales în sud, unde pe șesul încropit grâiele se vălureau în vântul cu iz de Mediterană. Satele, amăgite, se pregăteau pentru arăturile de primăvară. Când, deodată, de cum anul scăpătă în făurar, se-ntoarse crivățul, timpul se încrâncenă și se porni pe ger cumplit. într-o singură noapte, Dunărea, acolo unde, lățită, curge mai lină, se prinse; iar peste câteva zile zăcea întreagă ferecată în obezi, de la Orșova până la mare. Oamenii intrară, cu vitele la un loc, în bârloguri.

În schimb, fiarele și contrabandiștii începură să hălăduiască nestânjeniți. Vămile se desființaseră. Lupii și oamenii din Bulgaria treceau în haite uriașul pod de gheață al fluviului, urcând la noi după pradă. Grănicerii puțini, abia câte doi într-un post, și acestea așezate la mare depărtare unele de altele, nu mai pridideau. Contrabandele și nelegiuirile se țineau lanț. De la o vreme, orice pază se dovedi neîndestulătoare. Contrabandiștii răzbeau pe unde pofteau, se întâlneau cu tovarășii de dincoace, așteptând doar să se înnopteze, ca să încarce sarea, petrolul, benzina, zahărul ori vitele furate și le treceau dincolo. Uneori răpeau fete, jăfuiau cătune răzlețe, înlesneau fuga dezertorilor și a celor ce se ascundeau de teama pedepselor. Grănicerii bulgari, binevoitori, închideau ochii, ba încă la strâmtoare le dădeau sprijin.

Lucrurile ajunseseră departe urât, mai ales la un cot al fluviului, într-un punct numit Baba-Săracă, unde satele bulgărești roiau de contrabandiști, hoții se arătau ziua în amiaza mare și bântuiau malul nostru, îndrăznind să atace patrulele.

Așa nu mai mergea. Comandamentul de la București dădu ordine severe, îndoirea și întreirea numărului oamenilor de pază, sporirea elementelor de legătură între pichetele presărate de-a lungul graniței, cu porunci să se tragă oricând și în oricine, cu riscul oricăror incidente ce ar putea decurge.

În această împrejurare, de la compania de grăniceri din orașul G. porni într-o dimineață geroasă o secție de nouă soldați, cu un caporal și un ser-gent-major, sub comanda unui tânăr sublocotenent, proaspăt ieșit din școală; cu totul doisprezece oameni, bine armați și bine îmbrăcați, înzestrați pentru orice întâmplare cu toporiște, lopeți și frânghii cu care să lege hoții prinși. Fiecare își ducea la șold săculețul cu merinde și sticluța cu băutură.

În oraș începuse ninsoare. Afară, la câmp, gerul spori și numaidecât îi în-tâmpină crivățul, care se umfla cu putere din ce în ce mai nebună. Valea Dunării trăgea ca un uriaș horn culcat pe pământ de-a lungul țării și prin care alerga un fel de pulbere înghețată, aspră și înțepătoare, ca un nisip alb amestecat cu vârfuri de ace, stânjenind vederea și umplând ochii de alice. Viscolul, întețit, le împroșca mânios, și ele se înfigeau în mantale, intrau în mâneci, pătrundeau prin chiotori, căutând parcă pielea caldă. Dar oamenii, voioși, cu căciulile trase peste urechi, mergeau împotrivă și sporeau la drum. La început ușor, apoi din ce în ce mai greu. Curând lumea toată se prefăcu într-un soi de vast paianjeniș alb, plin de vaere și urlete, prin care ei trebuiau să pătrunză ca să-și taie cale, opriți din loc în loc de câte o stavilă crâncenă ce li se punea o clipă proptă, apoi trecea vâjâind peste ei; era o undă imensă de vânt, tare ca un zid, repede năruit.

Cu mare anevoie, pâlcul ajunse și se opri la Baba-Săracă, loc de întâlnire cu grupul de grăniceri ce trebuia să vie către ei din partea cealaltă. Dar aci nu găsiră pe nimeni. Se vede că ei întârziaseră, scăpaseră ora hotărâtă, și ceilalți, îndreptățiți să nu mai aștepte, plecaseră înapoi de teamă să nu-i apuce noaptea.

Sublocotenentul se căzni să scoată ceasul și nu izbuti.

— E prânzul mare, spuse caporalul, apărându-și gura cu mâinile înmănușate.

— Ba e trecut mult de prânz, cârti un soldat. E dincolo de amiază.

— După ce cunoști tu, mă grozavule, îl bruftului vagmistrul, îngrijorat să nu se descurajeze oamenii.

— După cum se strecoară lumina prin sita asta de zgrăbunțe, zise liniștit omul. Nu vedeți că ea vine acum din dreapta, dinspre miazăzi, nu din față, de la răsărit, ca azi-dimineață. Curând are să treacă, odată cu soarele, în spatele nostru.

— Ia închide-ți gura, firoscosule, că ți-o umple măzărichea. Domnule sublocotenent, se întoarse sergentul-major, eu zic să mâncăm. Pe urmă pornim mai departe. Până la postul nr. 3 mai sunt 5 kilometri. Îi facem cel mult în două ceasuri. Răspund eu.

Tânărul comandant dete din cap, și oamenii, bulgăriți între niște sălcii zbuciumate, clefetiră câțiva pezmeți găsiți prin buzunare. N-aveau chef să umble în sacii de la oblâncuri, doldora de zăpadă încâlcită în ei.

Sergentul-major Costache Negrea își privea oamenii gânditor. Pâlcul fusese dat în seama lui, vechi militar și dibaci grănicer, om matur, energic, cu cap și experiență, hârșit cu toate tainele și chichițele contrabandiștilor și mai ales bun cunoscător al meleagurilor dunărene, bătute de el în lung și lat. După liberare, cu cincisprezece ani de serviciu și pensie bunișoară, își pusese în gând să se facă și el contrabandist. Dar în alt stil. Și era sigur că avea să ajungă departe. Om chipeș, cu trăsăturile feței largi și deschise, cu glasul sonor și hotărât, înalt și voinic, câștiga de la început simpatie și încredere. Musca ce-și lăsase în bărbie, sub buza de jos, punea un accent și mai bărbătesc pe chipul limpezit de ochii mari, căprui, cu privirile arzătoare, pline de suflet.