Zahei Orbul

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator și dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiționalismul interbelic românesc. Influențat de Alecsandri, Vlahuță și Coșbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influențe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ș.a.m.d. A fost, de asemenea, medic și doctor în medicină la București și a ținut conferințe radiofonice pe teme de medicină pentru țărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală și Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Național pentru poezie, însă între 1958 și 1962 a fost închis pe motive politice. 

O CĂLĂTORIE EȘUATĂ: DRUMUL ORBULUI ZAHEI SPRE LUMINĂ.

Și trecând Iisus a văzut un om orb din naștere. Și ucenicii lui l-au întrebat zicând: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu.

Mie Mi se cade să fac, până este ziuă, lucrurile Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.

Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii.

(Evanghelia dupâ loan, 9, l-5)

După dealul cel mai mare, Velerim și Veler Doamne, Răsărit-a mândrul soare. Dară soare nu era, Ci lăcaș de mănăstire, Cu pereți de alămâie Și cu poarta de tămâie.

(

Întreaga operă literară a lui V. Voiculescu – versuri, proză, teatru – este organizată ca un sistem unitar de răspunsuri la o singură întrebare: Poate omul să se transforme, să-și schimbe condiția, să devină întâi un altul, apoi, la un alt nivel de existență, Altceva? La începutul drumului său în lume, lipsit de vederea lucrurilor de dincolo de lume, poate omul ajunge, prin râvna lui, să le vadă? Și cum, pe ce căi și prin ce mijloace s-ar putea dobândi râvnita vedere? Și ce înseamnă a vedea?

Punctul din care pornește scriitorul în configurarea sistemului ideatic ce-i subîntinde opera este omul singur, incapabil să comunice cu ceilalți, ignorat de ceilalți și greșit judecat de ei, omul izolat, neînțelegător și neînțeles. Textele din această categorie sunt și ele, prin analogie cu conținutul lor, înțelese superficial și considerate simple exerciții în ansamblul operei literare a lui Voiculescu: Fata din Java, Farsa, Proba, Taina gorunului. La un nivel superior, care implică filosofia existențială ce opune individul mentalității comune devenite infernală, se situează Behaviorism și Capul de zimbru.

Pe o treaptă și mai sus se află textele în care universul, fie el fizic, fie rămas la stadiul de animal necuvântător, e considerat a fi animat de un suflu, de o energie de aceeași natură cu sufletul omenesc, energie care, activată în anume împrejurări, face posibilă comunicarea între regnuri. Pentru acest animism încă incipient, actul magic devine esențial în trezirea duhului care străbate lumea, iar omul își poate activa suflul și poate comunica și cu un lac, și cu un câine, și cu o pasăre, și cu o vacă [Lacul râu, Ciobăniță, Șarpele Aliodor, Lipitoarea, Sezon mort, Vaca blestemata). Deținătorul puterii magice, șamanul, vrăjitorul, poate comunica cu animalul și îi poate dirija comportamentul [în mijlocul lupilor). Printr-un act magic îndreptat asupra omului însuși se obține o modificare sau un transfer de personalitate, ce determină un comportament specific și o configurație spirituală înnoită. Transferul de personalitate, semn al posibilității energiei spirituale de a circula în univers, constituie o temă axială în opera lui Voiculescu (Iubire magica, Sakuntala). În acest caz însă, omul este doar un pacient al magicianului, un suferitor al descântecului.

Pe treapta următoare, omul încearcă să lucreze el însuși asupra sinelui, pentru a reactiva puterile duhului latente în el și pentru a pătrunde, cu ajutorul lor, în fluxul spiritual universal. În acest stadiu, încercările sunt numeroase și de toate tipurile. Se începe cu iluzia că o modificare fizică poate provoca o modificare spirituală (piesa Demiurgul, antiutopia alegorică Lobocoagulareaprefontalâ), se continuă cu mimarea comportamentului unui anume tip de personalitate, dorit, pentru a interioriza acest tip (piesa Gimnastica sentimentala:), până la regăsirea, în prezent, a arhetipului modelat în illo tempore, la începuturi (Căprioara din vis). Și mai înaintată în practica comunicării universale e ființa care poate fi în același timp agent și pacient al transformării, ființa cu dublă personalitate și dublă înfățișare (Schimnicul). Cum actul magic poate fi moralmente ambiguu, benefic și malefic concomitent, siguranța situării de partea binelui o dă comunicarea spirituală organizată de o credință religioasă. Cea de-a doua axă a operei lui Voiculescu se constituie din încercarea omului de a comunica cu energia spirituală absolută pe care o numim Dumnezeu. Și pe această axă nuanțele sunt numeroase. Eficientă se dovedește, la nivel individual, rugăciunea puternic interiorizată, în care este angajată întreaga personalitate, prin care se poate atinge starea de transformare, de metanoia, regăsirea arhetipului marcând intrarea în fluxul energiei universale (PescarulAmin); iar la nivel colectiv, eficiența provine din asumarea întregului rău din lume și din sacrificiul personal pentru izbăvirea omenirii de rău prin reactivarea forțelor binelui, transformarea magului în Mântuitor (Ultimul Berivoi). Astfel de Schimbări la Față în lumină – semnul vizibil al energiei universale – sunt posibile; ele prefigurează învierea în lumina dintâi. Semnul lor în lirica lui Voiculescu este poemul iluminării, Taborul.

Pe axa căutării metamorfozei spirituale în lumină se situează, pe o treaptă imediat inferioară povestirilor Pescarul Amin și Ultimul Berivoi, lunga narațiune Zahei Orbul. Este istoria călătoriei în căutarea luminii – semn fizic și semn simbolic călătorie ajunsă până în pragul reușitei, pânzLa pragul minunii, dar nedesăvârșită, cu un final rămas deschis, amânat până la Judecata de Apoi, suspendat între viață și moarte de taina voinței lui Dumnezeu.

Lumina, simbol cu dublă semnificație, semn al prezenței lui Dumnezeu în lume, epifanie a divinului, dar și semn al transcendenței divinului, se află în centrul întregii opere a lui Voiculescu. Dobândirea luminii semnifică descoperirea lui Dumnezeu. Calea spre dobândirea luminii e calea omului individual spre trăirea transcendenței sau, dacă omul individual e considerat metonimic (pars pro toto) pentru umanitate, calea pe care înaintează lumea întru spiritualizare. În limba română, lume și lumina provin din același cuvânt, latinescul lumen, marcând unitatea materiei cu spiritul. Pentru că lumina are, științific vorbind, o dublă natură, e materie și energie concomitent. A dobândi coincidența materiei cu energia, a dobândi lumina, reprezintă simbolul fundamental al operei lui Voiculescu, punctul din centrul cercului. Absența luminii, orbenia, înseamnă viețuire fără spiritualitate, mai prejos decât animalele, care se împărtășesc și ele din energia universală. Orbul în căutarea luminii nu este doar cel ce dorește să întrezărească formele fizice ale lumii, ci acela care încearcă să se mântuie pătrunzându-se de voința divină.

Cele mai numeroase miracole săvârșite de Iisus sunt vindecările de orbire. În sens fizic imediat, dar întotdeauna și în sens spiritual, situat mult mai presus decât sensul fizic. O spunea poetul Voiculescu cu mult timp înainte de a începe scrierea povestirilor, încă din 1933, într-un poem în care Orbul e nemulțumit de minunea înfăptuită de Iisus:

Orbirea ațâțase o lucoare-n mine Și dibuiam în genunile lăuntrice, pline De presimțiri și vedenii luminoase, Cum presimți florile după miroase. De cum mi-ai deschis iar ochii de tină, Văd lucruri, dar nu zăresc lumină. Ce folos că mi-ai redat privirea, Eu n-așteptam vederea, ci mântuirea.

(Orbul)

Dobândirea vederii, ca posibilitate fizică și ca vedere spirituală, vedere și recunoaștere a lui Iisus ca Lumină a lumii, este narată în Evanghelia după Luca, Evanghelia din care s-a inspirat întotdeauna Voiculescu, în două parabole aflate în imediată succesiune: „Și, când s-a apropiat de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind.

Și, auzind el mulțimea trecând, întreba ce este aceasta. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Și el a strigat, zicând: Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai vârtos striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și oprindu-se Iisus a poruncit să-l aducă la El; și, apropiindu-se el, l-a întrebat:

Ce voiești să-ți fac? Iar el a zis: Doamne, să văd iarăși! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Și tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu.” (. Evanghelia după Luca, 18,35-43)

În tot timpul cererii sale, orbul își mărturisește repetat credința, adresându-se lui Iisus, căruia cei din jur îi spun numai Nazarineanul, cu numele care amintește originea Lui mitică, „Fiu al lui David”, apoi, fără sfială, chiar „Doamne”. De aceea îi poate răspunde Iisus: „Credința ta te-a mântuit.”