Arta Rugaciunii (1815-1894) /L'art de la priere, Teophane le Reclus

Cine a fost Teofan Zavoratul ?

Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propășirii morale a societății rusești. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea și apropiații săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind și îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească.

Dobândind o mare experiență duhovnicească printr-o totală lepădare de sine și o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtășit cu generozitate din comorile experienței sale duhovnicești tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el și-a exercitat influența într-un mod mult mai extins prin intermediul cărților sale.

Cum să-ți trăiești viața creștinește; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaștinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor și sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ți dorești mântuirea și să începi lucrarea desăvârșirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta și să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărțile Episcopului Teofan.

Omul este alcătuit din trup, suflet și spirit (duh).

Trupul e făcut din pământ; asta nu înseamnă ceva inert, mort, ci dimpotrivă, cu adevărat viu, pătruns de un suflet trăitor. În acest suflet a fost insuflat un duh, duhul lui Dumnezeu, menit a-l cunoaște, a-l preamări, a-l căuta, a-l gusta, și a-și găsi bucuria în El și în nimic altceva.

Sufletul este, deci, principiul fundamental al vieții, ceea ce face dintr-o făptură umană o ființă vie, în opoziție cu o masă oarecare de carne neînsuflețită.

Concomitent, în vreme ce sufletul există mai înainte de toate pe plan natural, duhul ne pune în legătură cu ordinea realităților divine. Este facultatea cea mai înaltă a omului și totodată cea care ne face apți de aintra în comuniune cu Dumnezeu. Mai mult de atât, duhul omului este direct legat de a Treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt sau Duhul lui Dumnezeu. Dar, paradoxal, deși există această legătură directă, persoanele nu sunt identice. A le confunda, ne-ar duce la panteism.

Trupul, sufletul și duhul au fiecare maniera lor specifică de cunoaștere: corpul cunoaște prin cele 5 simțuri, sufletul prin raționament intelectual, spiritul prin conștiință, printr-o percepție mistică care transcende modalitățile de rând ale rațiunii umane.

În afara acestor 3 elemente – duh, suflet, trup – mai există un alt aspect care rămâne totuși în afara acestei clasificări tripartite: este inima. În ortodoxie inima are o importanță particulară ca termen. Când în Occident de vorbește despre inimă, se înțeleg în general emoțiile și afectele; dar în Biblie, ca și în majoritatea cărților ascetice ale Bisericii Ortodoxe, inima are o semnificație mult mai bogată: ea este organul principal al ființei umane, fizic și spiritual; este centrul vieții, principiul determinant al tuturor activităților și aspirațiilor omului. Inima include de asemenea emoțiile și afectele, dar semnifică încă mai mult: ea îmbrățișează tot ceea ce constituie și noi numim „persoană”.

Omiliile Sf. Macarie dezvoltă această noțiune a inimii: „Inima guvernează organismul corporal și împărățește peste el, iar când harul stăpânește inima, ea conduce toate membrele și toate gândurile sufletului, și deopotrivă dorințele sale; prin intermediul ei harul penetrează egal, deopotrivă, toate părțile corpului.

Inima este de o adâncime de necuprins; în ea se află săli de recepție și dormitoare, porți și portaluri, numeroase tainițe și trecători. În ea se află laboratorul și atelierul dreptății, ca și cel al răutății. Moartea și viața sunt acolo. Inima este palatul lui Hristos; acolo Hristos, Domnul nostru, vine spre a se odihni cu îngerii și duhurile sfinților; acolo El își statornicește, își așează Împărăția.”

Înțelegând astfel, este clar că inima nu se confundă cu niciunul din cele 3 elemente constitutive ale omului – trupul, sufletul și duhul – dar că ea este legată de fiecare în parte.

Inima este o realitate materială, este o parte a corpului nostru, centul organismului nostru din punct de vedere fizic. Acest aspect material al inimii nu trebuie să fie uitat. Când textele ascetice ortodoxe vorbesc despre inimă, se înțelege, între alte lucruri, inima de carne, un mușchi al corpului și trebuie să evităm a o înțelege în mod unic ca pe ceva simbolic sau metaforic.

Inima este într-o manieră negrăită, specială, legată de psihismul omului, de sufletul său. Când inima își oprește bătăile, noi știm că sufletul nu mai este în corp.

În sfârșit, ceea ce ne interesează aici în mod special este faptul că inima este legată de Duh, cum spune și Teofan: „Inima este omul din adânc, duhul. În el se află conștiința, ideea de Dumnezeu și a dependenței noastre totale de El, și toate comorile eterne ale vieții Duhovnicești.” „Cuvântul inimă”, zice el, „nu trebuie înțeles numai în sensul lui obișnuit, ci în sens de 'omul interior', după cum spun și Sf. Apostoli Pavel și Petru: 'omul ascuns al inimii'. Este duhul după chipul lui Dumnezeu care a fost insuflat primului om, dar care dăinuie chiar după căderea în păcat.” De aceea autorilor greci le place să citeze acest text: „Omul interior (dinăuntru) și inima sunt de nemărginită și nemăsurată profunzime” (Psalmul 63:7). Această „inimă din adânc” este duhul omului, ceea ce misticii renanieni și flamanzi numesc „fundul sufletului”. Acolo, în „inima din adânc” omul îl întâlnește pe Dumnezeu față către față.

Astfel putem înțelege ce vrea să zică Teofan când descrie rugăciunea ca starea celui care „stă înaintea lui Dumnezeu cu mintea în inimă”. Atâta vreme cât ascetul se roagă cu mintea în cap, el folosește numai resursele inteligenței omenești și, la acest nivel, el nu va realiza niciodată o întâlnire personală și imediată cu Dumnezeu. Folosindu-și creierul omul poate afla ceva despre Dumnezeu, dar nu-l poate cunoaște. În fapt nu poate avea loc cunoașterea directă a lui Dumnezeu fără o iubire adâncă, iar o astfel de dragoste nu poate veni numai din creier, ci și din întregul om înconjurător, adică din inimă. Trebuie deci ca ascetul să se coboare de la cap la inimă. Nu i se cere să își abandoneze puterile sale intelectuale – rațiunea este deopotrivă un dar al lui Dumnezeu –, dar el trebuie să își coboare mintea în inimă.

El începe a-și coborî mintea în inima naturală și de acolo în inima adâncă, în acel loc al inimii care nu mai este o realitate carnală. Acolo, în profunzimi, el descoperă mai întâi duhul semănând lui Dumnezeu și pe care Sfânta Treime l-a insuflat în om în momentul creației lui, și cu acest duh el ajunge să cunoască Duhul lui Dumnezeu care sălășluiește în fiecare creștin de la Sfântul Botez, chiar dacă marea majoritate dintre noi nu avem conștiința prezenței Sale. În această perspectivă, scopul vieții ascetice și mistice constă în descoperirea harului Botezului. Cel care dorește să înainteze în lungul drumului rugăciunii interioare trebuie „să se întoarcă în sine însuși”, să descopere Împărăția Cerurilor care este înăuntrul său și astfel să treacă dincolo de frontiera care separă pe cel creat de Cel Necreat.

Trei grade ale rugăciunii.

Așa cum în om sunt 3 elemente, tot așa sunt 3 grade în rugăciune1: rugăciunea vocală sau trupească rugăciunea minții rugăciunea inimii (sau a minții în inimă), care este rugăciunea duhovnicească.

Teofan: „Voi nu trebuie să vă rugați numai cu ajutorul cuvintelor, ci și cu mintea; și nu numai cu mintea, ci și cu inima, în maniera în care mintea înțelege și vede clar ce semnifică cuvintele, iar inima simte ceea ce inima gândește. Toate acestea împreună constituie rugăciunea adevărată, și dacă unul din elemente lipsește, fie rugăciunea este imperfectă, fie că ea chiar lipsește.

Primul fel de rugăciune, vocală sau trupească, este rugăciunea buzelor și a limbii. Ea constă în citirea sau rostirea anumitor formule, în a îngenunchea, a sta în picioare sau a te prosterna. Este clar că o astfel de rugăciune, dacă este pur verbală sau trupească, nu este în mod real o rugăciune. Mai mult decât simplul fapt de a rosti formule, este esențială concentrarea interioară asupra sensului pe care îl formulăm, închiderea intelectului (a minții noastre) în cuvintele rugăciunii. Astfel se dezvoltă primul grad al rugăciunii, care în mod natural devine al doilea. Orice rugăciune verbală, pentru a fi demnă de acest nume, trebuie să fie până la un anumit punct o rugăciune interioară sau o rugăciune a minții.

Pe măsură ce rugăciunea se interiorizează, recitarea exterioară devine mai puțin importantă. Este suficient ca intelectul să gândească interior cuvintele fără nici o mișcare a buzelor. Se ajunge astfel ca intelectul să se roage fără să formeze nici un cuvânt. În acest timp, cei care au avansat în vederea rugăciunii vor dori uneori să facă uz de rugăciunea verbală obișnuită, dar aceasta va fi totodată o rugăciune interioară a minții.

Nu este însă suficient să se atingă gradul al doilea. Atâta vreme cât rugăciunea rămâne în cap, în minte sau în creier, ea este incompletă sau imperfectă. Trebuie ca inima să se coboare în inimă, „să găsească locul inimii”, „să se unească mintea cu inima”. Astfel rugăciunea va deveni cu adevărat „rugăciunea inimii”, rugăciunea nu a unei singure facultăți, ci a omului întreg; suflet, duh, trup; o rugăciune nu numai a inteligenței, a rațiunii naturale, ci una a duhului cu puterea sa particulară de a intra în contact direct cu Dumnezeu.

Să remarcăm că rugăciunea inimii nu este numai una a sufletului și a minții, ci și a trupului. Nu trebuie să uităm că, printre altele, inima este totodată un organ trupesc și ea are un rol pozitiv de jucat în lucrarea rugăciunii. Acest resort clar al vieții sfinților ortodocși s-a reliefat în timpul rugăciunii, atunci când au fost transfigurați prin lumina dumnezeiască asemeni trupului lui Hristos pe Tabor.