Pregătirea pentru spovedanie

Cine a fost Teofan Zavoratul ?

Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propășirii morale a societății rusești. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea și apropiații săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind și îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească.

Dobândind o mare experiență duhovnicească printr-o totală lepădare de sine și o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtășit cu generozitate din comorile experienței sale duhovnicești tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el și-a exercitat influența într-un mod mult mai extins prin intermediul cărților sale.

Cum să-ți trăiești viața creștinește; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaștinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor și sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ți dorești mântuirea și să începi lucrarea desăvârșirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta și să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărțile Episcopului Teofan.

Iată ca au venit din nou săptămânile pregăitoare pentru Marele Post! Să mulțumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme mântuitoare de suflet! Să ne rugăm ca El să ne ajute și să ne folosim de această vreme potrivit bunelor Lui hotărâri privitoare la noiÂn această privință, totuși, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâmpinați acest răstimp pentru prima oară; nu o dată ați ascultat tâlcuirea însemnătății acestor zile și arătarea învățurilor pe care trebuie să le tragem din ele; nu o dată, cred, ați cunoscut și cu lucrul cum sunt petrecute ele în chip ziditor și cum sunt petrecute în chip stricător. Și atunci, ce nevoie mai este de povățuiri întinse? Este îndeajuns să spunem: Frați și părinți! Faceți așa cum deja știți, așa cum vă insuflă conștiința voastră și vă învață cercarea [experiența], numai să se întoarcă toate spre zidirea voastră și mântuirea sufletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totuși, să vă las fără a vă aminti câte ceva, măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a răstimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg să se trateze la stațiuni. Gândiți-vă cum încep ei din vreme a cugeta la călătoria ce îi așteaptă și cu câtă grijă pregătesc tot ce este de trebuință ca să ajungă repede și ușor la apele vindecătoare și să se folosească în chip cât mai roditor de răstimpul hotărât pentru tratament. Iată că și la noi s-a apropiat ședința de tratament a sufletelor noastre: sfântul post. Aici și noi ne vom scălda – în apele de lacrimi ale pocăinței, și vom lua înlăuntrul nostru doctoria cea multvindecătoare – Trupul și Sângele Domnului nostru.

Este nevoie să ne pregătim și noi pentru acest tratament – și pe cât e sufletul mai presus de trup, pe atâta și grija noastră pentru tratamentul lui trebuie să fie mai puternică și mai lucrătoare ca la bolnavii amintiți.

Pentru prima dată, nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să ne îngrijim doar a pătrunde în voile Maicii noastre Biserica și să dăm naștere în noi înșine așezărilor [dispozițiilor] sufletești pregătitoare arătate de către eaÂn post să ne ostenim pentru curățirea conștiinței și îndreptarea vieții noastre – iar întrucât reușita acestor osteneli depinde de înmuierea inimii prin străpungere, iată că sfânta Biserică ne pregătește din vreme pentru simțământul acesta și vrea prin felurite mijloace să îl stârnească și să îl întărească în noi.

Acum, prin pilda despre vameș și fariseu ea ne insuflă că cea mai de nădejde cale pentru a ne străpunge este nimicirea în noi înșine a părerii de sine fariseice și înrădăcinarea în inimă a tânguirii de pocăință a vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” în duminica următoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne învață că oricât de adâncă ar fi căderea cuiva, dacă cel căzut se întoarce cu inimă înfrântă și smerită către Domnul, strigând: „nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău; primește-mă ca pe unul dintre argații Tăi”, va fi primit în brațele Părintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Dacă sufletul cuiva s-a arătat prea împietrit și nesimțitor, sfânta Biserică, în continuare, vrea să îl frângă, zugrăvindu-i înfricoșata Judecată.

Iar dacă cineva s-a obișnuit până într-atât cu starea sa cea înjositoare întru păcat, că a început să îl socotească pe acesta drept starea sa firească și nu-și închipuie cele mai bune, sfânta Biserica amintește pentru unul ca acesta de căderea protopărinților, pentru a stârni în inima lui întristarea pentru ceea ce a pierdut și a trezi în el râvna de a redobândi aceasta, aducându-i în gând mărimea pierderii și cât de mult merită să îi pară rău pentru aceasta și să se ostenească pentru a deveni iarăși stăpânilor al moștenirii pierdute.

Iată voile sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Pătrundeți în ele și umblați după cum arată Maica voastră cea grijulie!

În ziua de astăzi și în toată săptămâna următoare să luăm lecție de la vameș și fariseu și să învățăm această lecție. Ea este scurtă: nu te nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăția faptelor tale bune, toată nădejdea mântuirii să ți-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Privind la fariseu – cel dojenit, să nu credeți că faptele dreptății, cucerniciei, binefacerii și înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul 1-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că își pusese în ele toată nădejdea sa, uitând de păcate – de care, bineînțeles, nu era slobod.

Deopotrivă, privind la vameș, să nu credeți că păcatele au puțină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl laudă pe vameș nu fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, ia părut rău și s-a străpuns pentru aceasta, așteptând să își afle izbăvire doar în milostivirea lui Dumnezeu – îl laudă pentru această întoarcere de la păcat la Domnul, pentru duhul smereniei și durerii inimii întru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!”.

După ce am luat acum ceea ce e adevărat și de la unul și de la celălalt, primim lecția aceasta: ostenește-te și lucrează Domnului cu osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui – însă nădejdea mântuirii să ți-o pui – toată – în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii îndreptat în ochii lui Dumnezeu întotdeauna și în toate: de aceea, oricât ai părea de îndreptat pe dinafară, nu înceta niciodată să strigi din inimă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”