1001 de Nopti - POVESTEA CU NEGUSTORUL ȘI CU EFRITUL

Șeherezada spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un negustor printre negustori, stăpân peste bogății multe și peste deveruri negustorești în toate țările.

Într-o zi, încalecă pe cal și plecă spre cele târguri pe unde îl chemau alișverișurile lui. Cum căldura se făcuse până peste poate, șezu jos sub un pom și, punând mâna pe sacul său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii și niște curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă sâmburii cât colo; și deodată se ivi dinainte-i un efrit mare la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor și striga:

— Scoală-te să te omor, așa cum l-ai omorât tu pe copilul meu!

Iar negustorul zise:

— Când l-am omorât eu pe copilul tău?

El îi spuse:

— Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! Și sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; și-așa s-a zis cu el și a murit într-o clipită16.

Atunci negustorul îi zise efritului:

— Să știi, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios și că n-aș putea să te mint. Am multe bogății și am și eu copii și nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au fost încredințate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la mine, ca să le pot da celor îndrituiți drepturile lor; după care, am să vin îndărăt la tine. Așa că ai făgăduiala și jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Și-atunci va să faci cu mine ce vei vroi. Și Allah este chezașul vorbelor mele!

Atunci ginnul căpătă încredințare și-l lăsă pe negustor să plece.

Și negustorul se înturnă în țara lui, se desfăcu de toate datorințele sale, și înapoie cele de drept îndrituiților. Pe urmă destăinui soției și copiilor săi ceea ce i se întâmplase, și toți se porniră să plângă, rudele, femeile și copiii. Apoi negustorul își făcu adiata; și șezu cu ai săi până la sfârșitul anului; după care se hotărî să plece și, ghemuindu-și giulgiul la subsuoară, își luă rămas bun de la cei apropiați, de la vecini și de la rude, și porni la drum, cu ciudă în nas. Atunci începură toți să-l bocească și să scoată țipete de jale.

Iar negustorul își văzu de cale mai departe și ajunse la grădina cu pricina; și ziua aceea era întâia zi din anul cel nou. Or, pe când stă el jos să-și plângă năpasta, iacătă că un șeic bătrân17 venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viață rodnică și îi zise:

— Care-i pricina șederii tale, singur-singurel, în locul acesta bântuit de ginni?

Atunci negustorul îi povesti ce pățise cu efritul și pricina șederii lui în locul acela. Iar șeicul, stăpânul gazelei, rămase tare uluit și spuse:

— Pe Allah! O, fratele meu, credința ta este o credință mare! Iar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colțul de dinlăuntru al ochiului, ar fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit!

Pe urmă șezu jos alături de el și zise:

— Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă tine până când am să văd ce are să ți se întâmple cu efritul.

Și rămase, într-adevăr, și începu să tăifăsuiască cu el, și îl văzu topindu-se de frică și de spaimă, pradă unei mâhniri adânci și unor gânduri zbuciumate. Iar stăpânul gazelei rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt șeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace și îi întrebă de pricină șederii lor în locul acela bântuit de ginni. Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârșit. Și de-abia șezu el jos, că un al treilea șeic se îndreptă spre ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună pace și îi întrebă de pricină șederii lor în locul acela. Iar ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârșit. Și nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată.

Intr-acestea, un vârtej de pulbere se ridică și un vânt de furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se ivi, cu o spadă strașnic agerită în mână; și scântei scăpărau din pleoapele lui. Veni la ei și, înșfăcându-l pe negustor din mijlocul lor, îi zise:

— Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, suflarea vieții mele și focul inimii mele!

Atunci negustorul începu să plângă și să se tânguiască; și tot așa și cei trei șeici începură amarnic să plângă, să geamă și să suspine.

Da șeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un sfârșit și, sărutând mâna ginnului, îi zise:

— O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor și cunună a lor, dacă am să-ți istorisesc povestea mea și dacă ai să fii mulțumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruiești o treime din sângele acestui negustor?

Ginnul zise:

— Da, de bună seamă, preacinstitule șeic! Dacă îmi vei istorisi povestea, și dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ți dăruiesc o treime din sângele acestuia!

Istorisirea celui dintâi șeic.

Șeicul cel dintâi spuse:

— Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica moșului meu18, și este de o carne și de un sânge cu mine. M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă și am trăit laolaltă aproape treizeci de ani. Și Allah nu mi-a dăruit de la ea nici un urmaș, încât am luat o cadână, care, din mila lui Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; avea niște ochi vrăjitori, și niște sprâncene îngemănate, și niște mâini, și niște piciorușe desăvârșite. A crescut încet-încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, chemat de un alișveriș pricopsit.

Or, fata moșului meu, gazela de colea, era dăscălită din copilăria ei la vrăjitorie și la meșteria fermecătoriilor. Cu meșteșugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în vițel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub paza ciurdarului nostru.

Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe drumuri. Am întrebat de fiul meu și de mama lui, iar fiica moșului meu mi-a spus:

— Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, și habar nu am încotro s-a dus!

Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din inima mea și sub lacrimile din ochii mei.

Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor19, trimisei vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi aduse o vacă grasă – și era chiar cadâna mea, cea vrăjită de gazela de colea!

— Atunci îmi suflecai mânecile și poalele mantiei și, cu jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată vaca începu să se tânguie și să plângă cu potop de lacrimi. Atunci mă oprii; și îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. Ceea ce și făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici grăsime, nici carne; numai pielea și oasele. Atunci mă cuprinse căința că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau căințele? Pe urmă o dădui ciurdarului și îi spusei:

— Adu-mi un vițel mai gras.

Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în vițel. Când mă văzu, vițelul își rupse frânghia, veni în goană la mine și se prăvăli la picioarele mele; și ce gemete! Și ce plânsete! Atunci mi se făcu milă de el, și îi spusei ciurdarului:

— Adu-mi o vacă, și dă-i drumul vițelului!

Când povestea ajunse aici, Șeherezada văzu zorii mijind și, sfioasă, tăcu, fară a se prilejui mai mult de îngăduință. Atunci sora ei, Doniazada, îi zise:

— O, sora mea, ce dulci, și ce gingașe, și ce miezoase, și ce zemoase la gust sunt vorbele tale!

Iar Șeherezada răspunse:

— Și ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai fiu cumva în viață și dacă sultanul va binevoi să mă păstreze!

Iar sultanul își zise în sineși: „Pe Allah! N-am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveștii ei!”

Pe urmă sultanul și Șeherezada își petrecură noaptea toată îmbrățișați. După care sultanul se duse să ocârmuiască treburile județelor lui. Și îl văzu pe vizir purtând sub braț giulgiul menit copilei sale Șeherezada, pe care o și socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în privința aceasta, și urmă să împartă dreptatea și să căftănească pe unii în slujbe, și să-i mazilească pe alții, și tot așa până la sfârșitul zilei. Iar vizirul rămase nedumerit și până peste poate de uluit.

Când divanul20 se sfârși, sultanul Șahriar se întoarse în saraiul său.

Iar cândfu cea de a doua noapte., Doniazada îi spuse surorii sale Șeherezada:

— O, sora mea, isprăvește-ne, mă rog ție, povestea cu pățania negustorului cu ginnul!

Iar Șeherezada răspunse:

— Din toată inima și ca o cinstire datorată!

— Și numai dacă sultanul îmi îngăduie.

Atunci sultanul îi spuse:

— Poți să vorbești!

Ea spuse:

A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri cinstite și drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe vițel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, și îi spuse ciurdarului:

— Lasă vițelul printre vite!

Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de povestea aceea uluitoare. Pe urmă șeicul, stăpânul gazelei, urmă:

O, doamne al sultanilor ginnilor, așa s-au petrecut toate! Iar fiica moșului meu, gazela de colea, se afla de față, vedea toate și spunea:

— Oh, trebuie să jertfim vițelul, întrucât este destul de gras!

Și eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; și îi poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă și se duse cu el.

A doua zi, ședeam tolănit, când păstorul veni la mine și îmi zise:

— O, stăpâne al meu, am a-ți spune un lucru ce are să te bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată.

Îi răspunsei:

— De bună seamă.

El spuse:

— O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este vrăjitoare și a învățat vrăjitoria de la o muiere bătrână care sălășluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat vițelul, am intrat cu el la fata mea. Și fața, numai ce l-a văzut, că și-a și acoperit obrazul cu vălul și a început să plângă și apoi să râdă. Pe urmă mi-a spus:

— O, taică, atâta de mult a coborât prețul meu în ochii tăi, încât lași să intre așa la mine bărbații străini?

Eu am grăit:

— Păi unde sunt bărbații aceia străini? Și pentru ce ai plâns și pe urmă ai râs?

Ea mi-a spus:

— Vițelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru negustorul, da e vrăjit. Și maică-sa cea mașteră l-a vrăjit așa, și pe el și pe maica lui odată cu el. Și nu m-am putut opri să nu râd de chipul lui de vițel. Iar dacă am plâns, a fost din pricina mamei vițelului, cea jertfită de părintele lui.

La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste poate de minunat și am așteptat ca pe foc ivirea dimineții, ca să vin să-ți dau de știre.

După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, urmă șeicul, plecai cu el degrabă, și mă simțeam beat fară vin, de potopul de bucurie și de fericire ce mă năpădea, de a-mi vedea iarăși feciorul. Când ajunsei, așadar, la casa păstorului, copila îmi ură bun-venit și îmi sărută mâna. Pe urmă veni la mine vițelul și se rostogoli la picioarele mele. Atunci îi spusei fetei ciurdarului:

— Este adevărat ceea ce povestești despre vițel?

Ea spuse:

— Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii tale!

Eu îi zisei:

— O, copilă binevoitoare și săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul meu, îți voi da toată turmă și toate bunurile pe care le am în seama tatălui tău!

Ea zâmbi la vorbele mele și îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăția decât cu două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! Iar cea de a doua este să mă lași să vrăjesc și să leg pe cine vreau! Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele împotriva ticăloșiilor soției tale.

Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi spusei:

— Fie! Și, pe deasupra învoielii, vei avea și bogățiile care se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moșului meu, îți îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei!

Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaș de aramă, îl umplu cu apă și rosti asupra apei niște descântece vrăjitorești; apoi stropi vițelul și îi zise:

— Dacă Allah te-a zămislit vițel, să rămâi vițel, fară a-ți schimba chipul! Dar dacă ești vrăjit, întoarce-te la chipul tău cel zămislit dintâi, și numai cu îngăduința lui Allah Preaînaltul!

Așa grăi. Și numaidecât vițelul începu să se frământe scuturându-se, și se făcu iarăși făptură omenească. Atunci mă repezii la el și îl luai în brațe. Apoi îi zisei:

— Allah fie asupră-ți! Istorisește-mi ce a făcut fiica moșului meu cu tine și cu mama ta!

Iar el îmi povesti toate câte pățiseră. Spusei atunci:

— O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ți-a hărăzit pe cineva spre a te mântui și a-ți mântui nedreptățile!

După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu fata ciurdarului. Iar fața, cu meșteșugul vrăjitoriei sale, o vrăji pe fiica moșului meu și o preschimbă în gazela pe care o vezi! Iar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe oamenii aceștia de treabă, îi întrebai ce fac și aflai de la ei ce a pățit negustorul acesta, și șezui jos să văd ce va fi să urmeze. Și-aceasta-i povestea mea!

Atunci ginnul strigă:

— Povestea ta este destul de uluitoare: încât îți dăruiesc treimea din sângele cerut.

Tot atunci păși înainte cel de al doilea șeic, stăpânul celor doi ogari, și spuse:

Istorisirea celui de al doilea șeic

— Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că acești doi câini de colea sunt frații mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moștenire trei mii de dinari21. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă apucai să vând și să cumpăr. Iar unul dintre frații mei se apucă de drumeții, spre a face negoț, și lipsi departe de noi de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu mai avea nimic. Atunci îi zisei:

— O, fratele meu, nu te-am povățuit eu să nu pleci nicăierea?

Atunci el începu să plângă și spuse:

— O, fratele meu, Allah, care este puternic și mare, a îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic.

Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la hammam22 și îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. Pe urmă șezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei:

— O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de prăvălia mea de la un an la celălalt; și, fară a mă atinge de căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din două cu tine!

Și așa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de prăvălie, și găsii, pentru anul acela, un câștig de o mie de dinari. Atunci îi mulțumii lui Allah, cel carele este puternic și mare, și mă bucurai cu cea mai strașnică bucurie. Pe urmă împărții agoniseala în două părți pe o potrivă între fratele meu și mine. Și sălășluirăm laolaltă zile și zile în șir. Și iarăși frații mei hotărâră să plece, și vrură să mă facă să plec și eu cu ei. Și nu primii nicicum, și le zisei:

— Au ce-ați dobândit voi, neicușorilor, călătorindu-vă, ca să fiu ispitit să fac și eu ca voi?

Ei atunci începură să mă cicălească; da fară de roadă, întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, ramaserăm mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem și să cumpărăm, vreme de un an întreg. Și ei începură iar să mă îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi – și așa ținu șase ani întregi. Până la urmă, sfârșii a cădea la înțelegere cu ei în ce privește plecarea și le spusei:

— O, frații mei, să numărăm câți bani avem.

Numărarăm și găsirăm cu totul șase mii de dinari. Le spusei atunci:

— Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Și să luăm fiecare câte o mie de dinari, spre a face neguțătorie în mic.

Ei răspunseră:

— Allah fie asupra gândului tău!

Atunci luai banii, îi împărții în două părți pe-o potrivă, îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalți trei mii îi împărții cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate lucrurile noastre și plecarăm.

Călătoria ținu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; și izbutirăm un câștig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm cetatea aceea.

Cum ajunserăm pe țărmul mării, văzurăm o fetișcană, îmbrăcată cu niște haine vechi și roase, care veni la mine, îmi sărută mâna și îmi zise:

— O, stăpâne al meu, poți să mă ajuți și să-mi faci un bine? Și am să mă pricep și eu să-ți întorc binele făcut!

Îi spusei:

— Da, hotărât! Îmi place să ajut și să îndatorez; ci să nu te socoți silită a-mi întoarce îndatorința.

Ea îmi răspunse:

— O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine și ia-mă în țara ta, și îți voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, așadar, căci sunt dintre cele care știu prețul unei datorințe și al unei binefaceri. Și să nu-ți fie rușine de starea mea săracă!

Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fară de voia lui Allah, carele este puternic și mare! O luai, așadar, și o îmbrăcai în haine scumpe; apoi așternui pentru ea, pe corabie, covoare strălucitoare și îi făcui o primire caldă și îmbelșugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm.

Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Și de atunci nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Și numai eu, dintre frații mei, puteam să mă bucur de ea. Încât frații mei se umplură de pizmă; și mă mai zavistuiau și pentru bogăția mea și pentru bunătatea mărfurilor mele; și își aruncau privirile lacom spre tot ce aveam, și puseră la cale moartea mea și jefuirea banilor mei: căci Șeitan23 îi făcu să-și vadă fapta în culorile cele mai frumoase.

Într-o zi, pe când dormeam lângă soția mea, frații mei veniră la noi, ne luară pe sus și ne aruncară pe amândoi în mare; și soția mea se trezi în apă. Atunci deodată își schimbă înfățișarea și se prefăcu într-o efrită24. Mă luă atunci pe umerii ei și mă duse pe o insulă.

Apoi pieri pentru toată noaptea, și se întoarse spre ziuă, și îmi spuse:

— Nu mă mai cunoști? Sunt soția ta! Te-am luat și te-am scăpat de la moarte, cu îngăduința lui Allah Prea-înaltul. Întrucât, să știi bine, eu sunt o ginnă și, din clipita când te-am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că așa a vrut Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah și întru Profetul, binecuvânteze-l și ocrotească-l Allah! Când am venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit numaidecât să te însori cu mine. Și-atunci eu, în schimb, te-am scăpat de moartea în apă. Cât despre frații tăi, sunt plină de mânie împotriva lor, și trebuie să-i ucid neabătut!

La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, și îi mulțumii pentru fapta ei, și îi zisei:

— Cât despre pedepsirea fraților mei, chiar că nu trebuie!

Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început până la sfârșit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise:

— Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei și am să le scufund corabia; și au să piară!

Eu îi spusei:

— Allah fie asupră-ți! Să nu care cumva să faci așa, căci zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine față de un netrebnic! Să știi că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt frații mei!”

Ea zise:

— Trebuie numaidecât să-i ucid!

Și zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe umeri și porni în zbor, și mă lăsă pe prispă casei mele. Atunci descuiai ușile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari din tainița lor. Și îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem cum se cuvine pe la cunoscuți și le rostisem urările îndătinate; și făcui alte târguieli de mărfuri.

Când veni noaptea, închisei prăvălia și, întorcându-mă acasă, găsii câinii aceștia doi de colea legați într-un colț. Când mă văzură, se sculară și începură să plângă și să se lipească de hainele mele; și numaidecât veni în fugă soția mea care îmi spuse:

— Sunt frații tăi.

Eu spusei:

— Dă cine a putut să-i aducă în starea aceasta?

Soția mea răspunse:

— Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai pricepută decât mine la descântece, și ea i-a adus în starea aceasta, din care nu au să mai poată ieși decât când s-or împlini zece ani.

Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe țărmurile acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de pățania lui și n-am mai vrut să mă urnesc din loc până a nu vedea ce va fi să se petreacă între tine și el! Și-aceasta-i povestea mea.

Ginnul grăi:

— Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îți dăruiesc treimea din sângele de răscumpărare a omorului.

Atunci păși înainte cel de al treilea șeic, stăpânul catârcei, și îi spuse ginnului:

— Am să-ți istorisesc o poveste și mai minunată decât cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din sângele de răscumpărare a omorului.

Ginnul răspunse:

— Așa să fie!

Iar cel de al treilea șeic spuse:

Istorisirea celui de al treilea șeic

— O, sultane, o, căpetenie de ginni! Catârca asta de colea este soția mea. Am fost odată într-o călătorie și am lipsit departe de ea un an întreg; și, când mi-am isprăvit treburile, m-am întors la vreme de noapte acasă și am găsit-o culcată cu un rob arap pe chilimurile patului; și amândoi ședeau și tăifăsuiau și se marghioleau și râdeau și se cuprindeau și se hârjoneau, zbânțuindu-se. De îndată ce mă văzu, se ridică iute și se repezi la mine, ținând un ulcior de apă în mână; boscorodi niște vorbe deasupra ulciorului, mă stropi cu apă și grăi:

— Ieși din chipul tău și ia înfățișarea de câine!

Și pe dată mă făcui câine; și mă alungă din casa mea. Iar eu plecai, și de atunci nu contenii să tot rătăcesc, și ajunsei într-un sfârșit la dugheana unui măcelar. Mă strecurai înlăuntru și începui să rod la oase. Când mă văzu, stăpânul măcelăriei mă luă și plecă acasă la el împreună cu mine.

Fața măcelarului, când mă văzu, își acoperi numaidecât obrazul cu iașmacul, din pricina mea, și îi zise tatălui ei:

— Oare așa se face? Aduci un bărbat și intri cu el în casă!

Tatăl ei zise:

— Păi unde este bărbatul acela?

Ea răspunse:

— Câinele acesta este un bărbat. Și l-a vrăjit o femeie. Iar eu pot să-l dezleg.

La vorbele ei, tatăl spuse:

— Allah fie asupră-ți! O, fata mea, dezleagă-l!

Ea luă un ulcior cu apă și, după ce îngână asupra apei câteva vorbe, mă stropi cu câteva picături și spuse:

— Ieși din acest chip și întoarce-te la chipul tău dintâi!

Atunci mă întorsei la chipul meu dintâi, și sărutai mâna copilei, și spusei:

— Aș dori acuma s-o vrăjești pe soția mea, cum m-a vrăjit ea.

Fața atunci îmi dărui un pic de apă și îmi spuse:

— Dacă ai s-o găsești pe soția ta dormind, stropește-o cu apa aceasta, și are să se facă după dorința ta!

Și chiar că o găsii dormind, o stropii cu apă, și spusei:

— Ieși din chipu-acesta și fă-te închipuirea unei catârce!

Și pe clipă catârcă se și făcu. Și-i chiar catârca pe care o vezi colea cu chiar ochiul tău, o, sultane și căpetenie a sultanilor ginnilor!

Atunci ginnul se întoarse înspre catârcă și o întrebă:

— Este adevărat?

Iar ea începu să dea din cap și spuse prin semne:

— Oh, da! Oh, da! Este adevărat!

Toată povestea aceasta izbuti să-l facă pe ginn să se zgâlțâie de tulburare și de mulțumire, și să-i dăruiască bătrânului treimea de sânge din urmă.

Aici, Șeherezada văzu zorii mijind și, sfioasă, își curmă vorba, fară a se prilejui mai mult de îngăduință. Atunci sora ei Doniazada îi zise:

— O, sora mea, ce dulci, și ce drăgălașe, și ce gustoase, și ce zemoase sunt vorbele tale, în prospețimea lor!

Șeherezada răspunse:

— Da ce sunt ele, măsurate cu cele ce am să-ți povestesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viață și dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze?

Iar sultanul își zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveștii ei, care poveste este uluitoare!”

Apoi sultanul și Șeherezada petrecură noaptea înlănțuiți, până dimineața. După care sultanul plecă la sala divanurilor lui. Iar vizirul și dregătorii intrară, și divanul se umplu de lume. Iar sultanul judecă, și căftăni, și mazili, și își isprăvi treburile, și rosti porunci, și tot așa până la sfârșitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul Șahriar se întoarse la saraiul său.

Iar când fu cea de-a treia noapte, Doniazada zise:

— O, sora mea! Spune-ne povestea până la capăt.

Iar Șeherezada răspunse:

— Cu toată dragostea și bucuria inimii!

Apoi urmă:

Am aflat, o, norocitule sultan, că, după ce șeicul al treilea i-a istorisit ginnului istorisirea cea mai uluitoare dintre toate trei, ginnul s-a minunat cu minunare mare, s-a cutremurat de mulțumire și de tulburare și a spus:

— Iți dăruiesc ce a mai rămas din răscumpărarea omorului. Și îl slobozesc pe negustor.

Atunci negustorul, bucuros până peste poate, se duse dinaintea șeicilor și le mulțumi îndelung. Iar ei, la rândul lor, îl firitisiră pentru slobozirea lui.

Și fiecare se întoarse în țara sa.

Și, urmă Șeherezada, povestea aceasta nu este mai uluitoare decât povestea cu pescarul.

Atunci sultanul îi zise Șeherezadei:

— Care poveste cu pescarul?