Comoara care poate ucide

În loc de prefață

Vara era pe sfîrșite. Ploua mărunt și, învăluit în pînza ploii, orașul se zgribulise parcă.

Maiorul Bota fuma și își trecea alene mîna prin părul alb, vălurit. Locotenentul‑major Radulian răsfoia, distrat, o revistă de arheologie editată de British Museum; din cînd în cînd, trăgea cu coada ochiului spre șeful său.

încheiaseră încă un caz și, potrivit obiceiului, Radulian făcea un scurt rezumat al întîmplărilor și punea în ordine fotografiile, notițele, revistele – toate acele obiecte care le folosise la elucidarea problemelor.

Dînd peste un film developat, îl vîrî în epidiascop vrînd să‑l proiecteze pe perete. Și, deodată, pufni în rîs. Bota își înălță sprîncenele groase, a mirare.

— Ce s‑a întîmplat, Raduliene?

— Am dat de filmul pe care l‑ați aruncat ca „nadă”. Filmul care a fost furat la „Motanul sașiu”… A fost o glumă de zile mari…

— Încetișor cu laudele…

— Mi‑l imaginez pe omul care l‑a developat. Cu cîtă nerăbdare a așteptat să vadă ce conține. Și cînd colo… Cînd colo…

Zicînd acestea, Radulian apăsă pe un buton și becul epidiascopului se aprinse. Pe perete apăru conturul filmului. În loc de imagini, pe fiecare din cele aproape patruzeci de clișee se puteau citi aceleași cuvinte:

„Salutări de la maiorul Bota! Pe curînd!”

— Îmi închipui ce furios a fost individul… I‑ați jucat un renghi nemaipomenit. Asta pe lîngă povestea cu locotenentul Feleagă și „pietricica ucigașă”. Ați condus toată afacerea ca un veritabil…

Bota își înălță sprîncenele și își țuguie buzele. Se aștepta ca Radulian să rostească cuvîntul „fachir”, care devenise porecla maiorului. Dar „mînzul” – cum îi mai zicea uneori Bota – sesiză încotro mergeau gîndurile șefului său. De aceea reluă.

— …Ca un veritabil maestru.

Bota își subție ochii, apoi clătină din cap și zîmbi.

— Ai întors‑o din condei. Ei poftim pe cine cresc! Dar, dealtfel, tot eu sînt vinovat. Cum zic proverbele acelea? „Tel maître, tel valet!” sau „Cum e turcul și pistolul…” sau…

Radulian dădu din mînă, ca și cînd s‑ar fi apărat.

— Degeaba! Niciodată n‑o să ajung ca dumneavoastră, care lucrați ca un „fachir”,

Scăpînd cuvîntul, Radulian își duse mîna la gură, gata să izbucnească în rîs.

— Ia vezi! Ia vezi! îl amenință Bota. Și stinge naibii becul epidiascopului că acuși mă umflă și pe mine rîsul.

Afară ploua mărunt. Se apropia toamna.

Pentru cine plînge marele zeu?

Dacă cineva i‑ar fi spus profesorului Marius Negrea că în vacanța de vară va face o descoperire datorită căreia va trăi întîmplări de neuitat, desprinse parcă dintr‑un roman palpitant, fără îndoială că tînărul i‑ar fi rîs în nas. Nu de alta, dar i s‑ar fi părut cu neputință să facă o descoperire deosebită în comuna aceea de munte unde fusese repartizat cu trei ani în urmă – o comună cu casele zburătăcite pe versanții munților sau ascunse prin văi, în care viața pulsa după datinile străbune, într‑un cadru patriarhal, ferit de viitoarea vieții citadine.

Și totuși lui Marius Negrea i‑a fost dat să facă o descoperire stranie, înfricoșătoare.

în ziua aceea soarele dogorea ca niciodată, învăluind șiragul satelor de la poalele munților într‑o căldură înăbușitoare, care sorbea cu sete răcoarea înmiresmată izvorîtă din adîncurile văilor umbroase și se prelingea către șes. Privit în zare „peisajul se vedea ca printr‑o apă tremurătoare. Oltețul susura abia auzit, împletindu‑și firul de apă argintie cu drumeagul ce urca pe lîngă peștera Polovragi și‑apoi se afunda în defileul din care, odată scăpat, țîșnea spre înaltul muntelui, spre steiurile ce se iveau prin haina de brazi a Parîngului ca prin rupturile unui cojoc.

Liniștea amiezii. Nici o pală de vînt. Profesorul Negrea și cei doi elevi favoriți – Ovidiu Novac și Sebastian Stoichiță – porniseră, așa cum aveau obiceiul în zilele de sărbătoare, să „exploreze” (termenul este exagerat, desigur) peștera care se deschidea deasupra văii Oltețului. Își vorbeau arar, simțind că inspirarea mai rapidă a aerului fierbinte le‑ar fi diminuat puterile.

în peșteră era răcoare. De îndată ce intrară, profesorul Negrea trase cu putere aerul în piept. Îi plăcea mirosul de mușchi umezit de firișoarele de apă ce alunecau printre fisurile stîncilor. Cei doi copii înaintară fără să‑l aștepte. Știau că profesorul lor avea să‑i urmeze după ce va face – cîteva mișcări de înviorare. Statura‑i înaltă, mlădioasă, se profila pe rotundul de lumină de la gura peșterii, creînd un splendid efect de contre‑jour.

— Uuu! Uuu! făcu Ovidiu și strigătul lui coborî în adîncurile peșterii pe niște trepte invizibile.

Ecoul multiplicat se adună și reveni hăuind ca un sunet de orgă, săltînd pe nevăzutele trepte de negură spre gura peșterii.

— Așteptați‑mă! strigă profesorul, pornind în urma celor doi.

Călca printre steiurile de stîncă umezite de apa care se prelingea din tavan, formînd, în cele din urmă, un pîrîiaș – încenușat ce‑și căuta orbește drumul spre ieșirea din peșteră.