Sfarsitul marelui Preot

ÎN LOC DE PREFAȚĂ

Ne aflam pe colina cea mai înaltă de pe malul asiatic al Bosforului, nu departe de cetatea lui Murad al IV‑lea, peste drum de ruinele celebrei cetăți Edicule. De acolo, de sus, puteam cuprinde cu privirea Bosforul, Cornul de aur și pintenul pe care s‑a aflat cîndva seraiul, devenit în zilele noastre muzeul Topkapi.

Ghidul ne adusese aici cu gîndul mărturisit de a ne oferi posibilitatea să vedem Europa cu ochii cu care osmanlîii priviseră malul european al Bosforului, atrași de fabulosul Bizanț. În jurul nostru vegetația era săracă: printre măslinii sălbatici, înalți cît un stat de om, iarba crescuse alburie, parcă fără clorofilă, ca niște proeminențe filiforme ale pămîntului calcaros pe care‑l călcam în clipele acelea.

Ghidul căruia ne obișnuisem să‑i spunem Didi – îl chema Ridvan Orkon – vorbea rar, psalmodiind parcă. Cu mîna întinsă spre cartierul Pera, ne povestea cum reușise Mehmet al II‑lea, cuceritorul Constantinopolului, să pătrundă în apele Cornului de Aur, a cărui intrare era zăgăzuită de un lanț uriaș. Corăbiile turcești escaladaseră colina pe care astăzi se află piața Taksîm, Galata și cartierul comercial al Istanbulului și coborîseră, ca într‑o lansare uriașă de pe docuri, drept în apele Haliciului – ale Cornului de Aur.

Cu ochii subțiați de lumina puternică a zilei, vedeam parcă aievea cățărarea greoaie a corăbiilor și auzeam parcă strigătele surugiilor și edecarilor, îndemnînd sutele sau poate miile de boi care trăgeau spre înaltul colinei uriașele poveri obișnuite doar pe drum de ape…

— Înainte de a pleca de aici, a spus ghidul, la o vreme, aș vrea să vă arăt un monument ciudat: o piatră rătăcită pe această colină… E copia fidelă a celei de la Persepolis datorită căreia, acum un veac și mai bine, Grötenfeld a reușit să descifreze scrierea cuneiformă. Iat‑o acolo. E chiar în vîrful colinei. Nimeni nu știe cine a adus‑o aici. E plină de litere cuneiforme, ca toate pietrele de acest fel aflate la Muzeul de antichități orientale, și descrise de Legrain, Lutz și Poebel…

Am urcat spre vîrful colinei, să privesc îndeaproape piatra rătăcită aici de cine știe cînd. Aveam un motiv aparte pentru a o privi? Fără îndoială că da.

Grupul de excursioniști din care făceam parte – grup sosit cu motonava Transilvania – a început să coboare spre autocarul care ne aștepta. Eu stăteam aplecat asupra pietrei cu pricina, cînd am simțit o mînă așezîndu‑se pe umărul meu și am auzit glasul șoptit al unei fete.

— Ți‑ai amintit de… „fachir” și de afacerea cuneiformelor, nu‑i așa?

— Cum de ai ghicit? am întrebat‑o.

— Pentru că te cunosc. Ai promis, cîndva, că o să scrii istoria acestei afaceri a cuneiformelor în care pînă și Shakespeare a avut un rol. De ce n‑o faci?

— Voi scrie…

— Nu te las atît de ușor. Uite, jură aici, cu mîna pe piatra asta rătăcită, copie a celei de la Persepolis, jură aici pe colina de pe care osmanlîii au privit prima oară Europa… jură că vei scrie.

Am rîs.

— Îți plac cuvintele mari, teatrale…

— Recunosc. Dar sînt sigură că o asemenea istorie ar plăcea și că ar fi, în același timp, interesantă.

— Bine, bine. Voi scrie. Nu‑i nevoie să jur.

Nici eu nu credeam că o să‑mi țin promisiunea. Și, tocmai de aceea, sutele de minarete ale moscheelor din Istanbul mi s‑au părut, în clipa rostirii acestor cuvinte, niște uriașe semne de mirare.

în dimineața aceea de primăvară timpurie, nimic nu prevestea uluitoarele evenimente care m‑au făcut să trăiesc cele mai palpitante clipe din viața mea. Cerul era senin, înalt și albastru, Dîmbovița își mîna liniștită apele tulburi reflectînd în contururi frînte sălciile abia înverzite, iar oamenii se grăbeau – ca și mine de altfel – să ajungă la serviciul lor, citind, în mers, titlurile articolelor din ziarele de dimineața și făcînd slalom printre mașini și tramvaie.

O zi obișnuită, fără un colorit aparte, care s‑o scoată din anodin și s‑o fixeze în memorie.

Și totuși, ziua aceasta n‑am s‑o pot uita niciodată. Deîndată ce am intrat în biroul meu, am avut o surpriză: maiorul Ovidiu Bota, „faimosul” maior Bota, omul care scotea din impas cercetările împotmolite, mă aștepta. Îl cunoșteam doar din vedere.

— În sfîrșit, ai sosit! a exclamat el. Te numești Radulian, nu‑i așa?

Am salutat stîngaci și m‑am prezentat.

— Locotenentul Radulian Andrei.

— După cîte am aflat, ai absolvit facultatea de arheologie, a continuat el. Conform ordinului șefului, vei lucra cu mine o perioadă de timp…

îl priveam fără să scot nici un cuvînt, stînd în poziția de drepți, așa cum se cuvenea din partea unui tînăr locotenent căruia unul dintre cei mai buni criminaliști din centrală îi făcea cinstea de a‑l lua colaborator. Puțini se bucurau de aceasta favoare.

— Știi că îmi placi, tinere? Nu ești deloc curios. Nu întrebi în ce problemă vom colabora?

— Mi‑o veți spune la timpul potrivit, tovarășe maior, am răspuns eu.

— Iată un răspuns ca la carte. Ei bine, timpul potrivit a… sosit. Ia loc și pregătește‑te să asculți.

Maiorul era înalt de statură. Deși nu avea decît cel mult patruzeci de ani, părul îi era alb, complet alb, contrastînd plăcut cu tenul măsliniu. Sprîncenele întunecate, zburlite spre fruntea înaltă, brăzdată de cute, scoteau și mai mult în evidență albastrul ochilor.

Știam că fusese poreclit „fachirul”. Nimeni nu putea spune cine îl botezase, dar oricine îți putea spune de ce: Bota părea un veritabil vrăjitor care‑și uluia spectatorii prin acțiunile sale, un om cu o logică de netăgăduit și cu o intuiție care nu da greș. Glumea deseori și asta deruta. Sub masca jovialității, care fascina și încurca adversarul, Bota își păstra sîngele rece al omului receptiv la orice amănunt.

— Aseară, a venit la noi un profesor universitar. Nicolae Ștefănescu. Îl cunoști?

— Da. L‑am avut la cursul de asiriologie. Un adevărat savant.

— Vorbește‑mi despre el. Tot ce știi.

— Din păcate, nu prea cunosc multe despre dînsul. Este specialist în asiriologie, după cum am mai spus. Între anii 1930‑1940 a făcut parte din grupul de arheologi care sub auspiciile Societății Națiunilor a lucrat pe locul fostei Ninive, în Irak. În facultate se spune că profesorul Ștefănescu a reușit să descifreze peste o mie de tăblițe cu scriere cuneiformă.

— Interesant…

— E un dascăl cam de modă veche. Nu iei examenul cu una cu două.

— Și pentru asta îl socotești de modă veche? a întrebat maiorul, zîmbind.

N‑am știut ce să mai zic. Eram încurcat. Bota m‑a rugat să continui.

— Profesorul Ștefănescu este membruhonoris causa al Academici suedeze și al celei engleze și a predat, o vreme, la Sorbona. După război, am auzit că a lucrat iar în Irak, la săpăturile din sud, din vechea Caldee, unde și‑a avut leagănul civilizația sumeriană. A, da! Pe cînd eram în anul trei, îmi amintesc că profesorul Ștefănescu a lipsit aproape tot timpul. Se zvonea că lucrează la Nippur, unul din cele cinci orașe sumeriene, care împreună cu Ur, Uruk, Lagaș, Eridu… fără să mai socotim Suruppak, leagănul lui Noe al sumerienilor, actualul Faro, toate în Akkad…

— Stop! Stop! N‑am de gînd să mă prezint la examenul de asiriologie! a glumit Bota. Altceva?

— Cam atît, tovarășe maior. Dacă doriți mai multe date, le pot afla.

— Deocamdată‑i suficient și atît. E ora șapte și douăzeci. La nouă, profesorul va fi la noi. O să‑l primim împreună. întrucît de‑acum vei lucra cu mine, îți vei lua calabalîcul și te vei muta în biroul meu. Camera 10, etajul doi. Pînă la ora nouă sper că vei fi mutat. Ordinul de… repartiție ți se va confirma și de șeful dumitale. Am vorbit cu dînsul. Du‑te, raportează‑i și la nouă fără zece să fii gata să‑l primim pe profesor. Nu știu de ce ne vizitează. Te pomenești că te‑a descoperit cu vreun examen lipsă la facultate…

Fără să mă privească, maiorul a ieșit din încăpere. După cîteva clipe de nehotărîre, am început să‑mi strîng lucrurile în vederea mutării.